Petre Nechita: Există scriitori în cazul cărora e o blasfemie să întrebi: ce a vrut să spună autorul?! Nu, nu mă refer la cei previzibili, străvezii. Nu, nici vorbă. Uitați la ce mă gândesc. Zogru e și-al meu, o făptură pe care o înțeleg într-un mod personal. Cu Fantoma din moară am propriile socoteli. Și, de multe ori, închid ochii și mă trezesc lângă Flori, gonind prin București, atingând zidurile în căutarea freamătului scos de Paturile oculte. Cărțile Doinei Ruști sunt ale mele în măsura în care sunt ale oricărui cititor. Adică au puterea, ca literatură adevărată, să ofere mister și rezolvarea lui într-un mod personal, fără repetarea banalei întrebări de mai sus.

Doina Ruști: Mulțumesc, maximum flatată.

PN: Totuși, există un moment când putem descoase autorul despre ce vrea, ce are de gând, ce i-a trecut prin minte. Asta se întâmplă atunci când e lansat un nou roman. Sau nu?

Doina Ruști: Dragă Petre Nechita, apariția unei cărți e în primul rând prilej de lăudăroșenie. Apoi, există tentația de a explica ce-ai vrut să zici – sper să nu ajung acolo vreodată! Dar există și o stare de destindere, când scriitorul e dispus să flecărească. Așa că e mai bine să mă întrebi despre noul roman.

PN: Este intitulat Ferenike, nume care ne duce către un personaj din Antichitate. Din multitudinea de povești și personaje ale perioadei respective, cum s-a fixat tocmai acest episod și acest nume – Ferenike?

DR: Este un nume vechi pentru mine, cu istorie în istoria mea. Prin liceu aveam o lecție, compilație după Pausanias, despre o femeie care s-a strecurat la întrecerile sportive, deghizându-se. Numele ei era Ferenike, iar eu am făcut din ea, cu timpul, un personaj al meu. E un nume simbolic. Inițial, m-a atras sensul: victorioasa, purtătoarea victoriei. Apoi, am asimilat-o cu imaginea mea interioară. Dar pe parcursul vieții a devenit mai mult decât atât.

PN: Romanul Ferenike este doar o poveste despre trecut? În era TikTok, Google, Facebook, credeți că mai au relevanță poveștile despre ce-a fost odată?

DR: Subiectul romanului este actual și autobiografic, exact după canoanele rețelelor invocate. Mereu am fost conectată la prezent. Este o poveste fermă, cu moment culminant și deznodământ, fixată într-un punct al vieții mele, dar fiecare episod duce spre alte perioade, în ideea că orice acțiune are consecințe.

PN: Ați spus autobiografic? Este un discurs confesiv, dar o poveste ficțională?

DR: Nu. Consider că "a intra în pielea unui personaj" e o acțiune pe cât de falsă, pe atât de ridicolă. Tocmai de aceea, mereu am vorbit despre construcție tipologică. Resping cu totul ideea unei autonomii a personajului ori dimpotrivă, pe cea a dedublării auctoriale. Am auzit de multe ori vorbindu-se despre personaje care "conduc acțiunea", "ies din pagină" ori îl domină pe bietul autor. Mi se par viziuni desprinse din desene animate. Cred însă în constructul de tip aristotelic, în constructul activ sau pasiv, cred în "traducerea" de tipuri umane, pe seama cărora se poate pune un anume gen de confesiune. Este modelul cel mai frecvent în momentul de față. Am și eu astfel de personaje. Există, de asemenea, discursul memorialistic, căruia cred că i se acordă prea mult credit. Orice destăinuire are partea ei de fabulație. În Ferenike, am încercat un tip de discurs care este al meu. Am vorbit despre mine. Faptele sunt sută la sută trăite. Dar le-am așezat într-o poveste, am păstrat tehnica și cuceririle genului romanesc, mi-am păstrat stilul din celelalte cărți.

PN: E o reinterpretare a autenticității în artă?

DR: Este o cerință a prezentului nostru, a lumii care trăiește pe rețele. Prima întrebare pe care mi-o pun de fiecare dată cititorii este aceasta: cât este adevăr în povestea dvs.? Ce este trăit, ce este adevărat? Nevoia asta de confirmare e decisă de haosul social și a devenit acută în ultimele două decenii. Și eu am nevoie de întâmplări indubitabile. Am scris o poveste adevărată, care contează pentru istorie. Ce este ficțiunea? Forța unei povești de a trimite un mesaj cât mai departe în timp. În literatură, nu fabulația se află pe primul loc, ci puterea ei de a face ca ideea să triumfe: ferein nike. Ferenike.

PN: Să ne întoarcem puțin la ideea de deghizare. Victoria, într-un astfel de caz, e viciată? Sau își mărește valoarea?

DR: Hazardul decide. Să te deghizezi e simplu. Să alegi costumul poate fi complicat.

PN: Apropo de deghizare, vă propun un experiment. Sunteți în fața unui dulap cu haine bărbătești din epoci diferite. Un dulap extrem de încăpător, cât garderoba unui teatru. Cum v-ați deghiza și ce poveste ar spune hainele respective?

DR: Iată un joc pe măsura mea! Pașoptist. Aș alege un costum de la 1848. Pantaloni în dungi, redingotă și pălăria, pleașcă mare, ca a lui Magheru, ceva mai amplă în spate. Și neapărat baston. Povestea ar fi cea din romanul meu de fond, Open Source, la care scriu doar o frază pe an și pe care l-am început în 2012. O poveste despre Mitiță Filipescu. În mare.

PN: Scriitoarea Doina Ruști simte nevoia în aparițiile publice să folosească vreo formă de deghizare? Să zicem la nivel de opinii. Sau de răspunsuri. Sunt și lucruri care nu pot fi spuse sau care mai bine rămân... mascate?

DR: Mi s-a cam dus vestea pentru lipsa mea de suplețe. Dar mi-e imposibil să trăiesc intestinal. Toată viața mea e la vedere. Despre asta am scris și în Ferenike.

PN: Romanul, editat de Humanitas, în condiții grafice excepționale și cu o copertă de artă, intră în librării din 6 februarie. Când este prima întâlnire cu cititorii?

DR: Pe 20 februarie, Ferenike iese în public, într-o joi seara, la Librăria Humanitas Cișmigiu. Alături de mine, se vor afla cel puțin două dintre femeile pe care le iubesc: Lidia Bodea și Roxana Dumitrache.