Mihaela Rus este directorul Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiești din anul 2016. A debutat ca actriță pe scena instituției ploieștene în anul 1993. În anul 2008, a absolvit Facultatea de Artele Spectacolului la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică "I.L. Caragiale" din București, în 2016, a absolvit masterul în științe economice, specializarea Managementul Sectorului Public, iar ulterior a obținut titlul de doctor în domeniul Managementului Cultural.

Marius Nica: Dacă întrebi un ploieștean cine este Mihaela Rus, lumea îți va răspunde "directorul Teatrului Toma Caragiu". Dar cine este Mihaela Rus dincolo de titulatura instituțională?

Mihaela Rus: Sunt ploieșteancă și simt o legătură profundă cu acest oraș. Deși am avut de-a lungul timpului numeroase oportunități de a pleca – fie din oraș, fie din țară – niciodată nu am luat în calcul cu adevărat această posibilitate. Pur și simplu nu aș putea face acest pas din punct de vedere sufletesc. Mă regăsesc în personajele feminine ale lui Caragiale. De aceea obișnuiesc să spun, în glumă, că am petrol în vene și vitriol în poșetă. Sunt, în esență, un om al teatrului: încă de la terminarea liceului, viața mea s-a împletit constant cu scena, cu lumina reflectoarelor. Dincolo de carieră, cel mai important rol al vieții mele este acela de mamă. Sunt mama Ilincăi, iar acest lucru este, fără îndoială, cea mai mare binecuvântare. Cred că Dumnezeu mi-a dăruit un copil de pe raftul celor aleși.

M.N.: Ce înseamnă Teatrul "Toma Caragiu" pentru Mihaela Rus?

M.R.: O, Doamne! Cred că e mai mult decât ar trebui să fie! Cred că m-am lipit prea mult de Teatrul "Toma Caragiu". Dar, într-un fel, e firesc: fără această implicare totală nu cred că aș fi realizat tot ceea ce am realizat. De când am preluat funcția de director, m-am simțit mult mai aproape de management decât de actorie (nici nu cred că am avut timp pentru actorul din mine). Dacă a fost bine sau rău rămâne la latitudinea altora să judece! Singura judecată de care mi-e teamă cu adevărat este propria judecată.

M.N.: Simt în răspunsul tău o ușoară urmă de tristețe. Ca și cum instituția teatrului ți-a furat prea mult din viață...

M.R.: Adevărul e că Ilinca și teatrul au fost singurele constante din viața mea din ultimii 15 ani. E drept, am ratat unele lucruri, dar nu regret. Dacă aș lua-o de la capăt, aș face la fel. Nu aș schimba nimic!

M.N.: Anii trecuți, ai inițiat un proiect cultural intitulat "După blocuri". Care a fost obiectivul acestuia și în ce măsură a fost atins?

M.R.: Țin foarte mult la acest proiect care a ajuns la a treia ediție. Obiectivul a fost acela de a duce teatrul cât mai aproape de casa oamenilor. Am o relație specială cu publicul de orice vârstă. Avem privilegiul de a ne bucura de spectatori de la 3 ani la 90 de ani și tocmai de aceea dorim să venim înspre ei. Am observat că sunt școli, grădinițe care nu vin cu copii la teatru. Li se pare mai comod să primească în interiorul instituției lor o trupă de amatori. Dar acela nu este teatru! Poți să o consideri o formă de egoism cultural: doresc să le arăt oamenilor ce înseamnă spectacol. Când ne ducem "după blocuri" exclud locul, sala de teatru, dar spectacolul este profesionist: cu actori, cu scenograf, cu regizor, cu compozitor. E un fel de a-i atrage, subtil, în sala de teatru.

Am fost mereu adepta spectacolelor jucate în spații neconvenționale. Astfel, poți să ajungi la oameni care poate nici nu știu că au teatru în orașul lor. Este esențial să aprinzi curiozitatea în oameni, să îi faci să își dorească să afle ce este acela teatru și să ajungă poate în sala de spectacole. E datoria noastră să le oferim tinerilor o alternativă la toate sugestiile nesănătoase ale societății contemporane. Am considerat că este datoria mea să le fac oamenilor cunoștință cu teatrul, chiar dacă în spații neconvenționale. Mai avem de lucru la proiectul "După blocuri", dar îl vom continua imediat ce vremea ne va permite.

M.N.: Alte proiecte anul acesta?

M.R.: Este foarte important să existe continuitate în tot ceea ce faci. Anul trecut în noiembrie, de exemplu, nu am reușit să ținem a XIV-a ediție a Festivalului de teatru "Toma Caragiu" și aceasta nu din cauza noastră, ci din cauza unei ordonanțe guvernamentale care a limitat enorm cheltuielile în zona culturală. Avem două festivaluri internaționale: primăvara este dedicată Festivalului de Teatru pentru copii și tineret "Imaginarium", iar toamna este mult așteptatul Festival de Teatru "Toma Caragiu". Pe lângă acestea două, desfășurăm proiectul "După blocuri", Târgul de Florii și multe alte evenimente mai mici.

M.N.: Anul acesta este Anul Toma Caragiu – se împlinesc 100 de ani de la nașterea actorului ploieștean. Pregătește instituția care îi poartă numele vreun eveniment special?

M.R.: Da. Am început deja în 4 martie programul "Toma Caragiu 100", dedicat acestei aniversări. Întâmplarea face ca astăzi (3 aprilie 2025, n.r.), peste nici două ore, să înceapă repetițiile pentru spectacolul "Tribut Toma Caragiu". Ne propunem ca spectacolul să aibă premiera în iunie, astfel încât în august, la aniversarea centenarului nașterii sale, să îl putem omagia prin acest spectacol. Va fi un spectacol complex, cu umor, cu nostalgie, cu tristețe, și cu acel zâmbet amar care i-a definit stilul. Vom râde, dar vom și reflecta și, poate, prin această emoție colectivă, ne vom simți cu toții puțin mai aproape de Toma Caragiu.

M. N.: De curând, a avut loc premiera muzicalului "Contele de Monte-Cristo". Care sunt ecourile în urma reprezentațiilor? Este pregătit publicul ploieștean pentru un astfel de spectacol?

M.R.: Teatrul "Toma Caragiu" are o secție de teatru de revistă, una dintre puținele rămase în țară și care beneficiază de un public numeros. Dar am considerat că acest public trebuie să participe și la ceva nou. Astfel, am adus genul musical pe scena teatrului. Primul spectacol de acest gen a fost "Zaraza", care se joacă cu casa închisă de 8 ani! Cea mai recentă realizare este "Contele de Monte-Cristo", care este un spectacol extrem de complex. Este un spectacol pentru care s-a repetat aproape zilnic timp de cinci luni. Un spectacol care îmbină actori, dansatori, soliști vocali sau actori cu performanțe vocale deosebite într-un tot unitar ce trebuie să funcționeze perfect. Este un spectacol-uzină! Și iată că și acest spectacol începe să fie jucat cu casa închisă. Acesta este un semn bun: e semn că oamenii caută teatrul din ce în ce mai mult.

M.N.: Care sunt principalele provocări ale unui manager cultural, ale unui director de teatru?

M.R.: Oh! Actorii sunt oameni speciali, cu trăiri profunde și puternice. Ei nu au voie să fie altcineva decât personajul din distribuție și, totuși, ei sunt oameni. Trăiesc destine multiple: pe scenă, pentru o oră-două, actorul devine altcineva. Acasă, pentru familie, este altcineva. Este o provocare să coordonezi oameni cu adâncimi sufletești impresionante. O altă provocare este legislația care ne situează într-o zonă destul de neclară, supusă subiectivismului. Gândește-te la cel puțin un lucru: zilele de sărbătoare sau weekendurile, care sunt libere pentru majoritatea oamenilor. Ei bine, pentru actori nu este așa. Programul lor de lucru se suprapune cu timpul liber al publicului, ceea ce face parte din specificul meseriei. Dar acest efort nu le aparține doar actorilor. Întreaga echipă a teatrului: sunetiști, montatori de decor, mașiniști, luminiști, contribuie la fiecare spectacol. Este un mecanism complex, care funcționează în spatele cortinei și care, din păcate, rămâne adesea invizibil și nerecunoscut. Teatrul nu este cinematograf! Este o muncă enormă în spatele fiecărui spectacol.

M.N.: Crezi că teatrul trebuie să fie un loc de experiment artistic sau să rămână fidel formelor clasice?

M.R.: Au apărut foarte mult și în teatru idei care merg în pas cu era digitalizării, cum ar fi imagini reproduse pe fundal. Noi încercăm să ne păstrăm într-o zonă de echilibru. Repet ce spuneam mai devreme: teatrul nu este film. Chiar dacă folosim unele proiecții pentru a sugera perspectiva sau anumite decoruri, scena teatrului trebuie să rămână dedicată gestului uman unic și irepetabil. Tocmai acest lucru face teatrul să fie viu: momentul real al actorului și al spectacolului. Teatrul este singura artă care se întâmplă aici și acum.

În sală, avem spectatori din generații diferite. Tinerii sunt mai deschiși către digital, îl integrează natural. Publicul mai matur, în schimb, s-ar putea simți exclus sau rupt de experiența teatrală dacă spectacolul devine complet digitalizat. Dar trebuie să le dai ambilor ceea ce își doresc și ce au nevoie. Nu trebuie să îl respingi pe spectatorul de 70 de ani care, în cazul unui spectacol digitalizat integral, nu s-ar mai regăsi nici pe el și nici spectacolul de teatru așa cum îl știa de acum 40-50 de ani, dar, pe de altă parte, să nu i se pară celui de 30 de ani o "artă prăfuită". Teatrul, prin tot ceea ce prezintă, trebuie să facă parte din viața fiecărui spectator, indiferent de vârstă.

M.N.: În final, care este gândul și mesajul Mihaelei Rus pentru spectatorul de teatru din Ploiești și nu numai?

M.R.: Ne place sau nu, teatrul trebuie să fie și o oglindă a societății, iar în oglindă nu îți place să te privești întotdeauna. Teatrul nu trebuie să îți răspundă la întrebări; teatrul trebuie să nască întrebări. Sau chiar să îți schimbe răspunsurile în care credeai până atunci. Oamenii au nevoie de povești: de povești care nu sunt ale lor, de povești în care se regăsesc, de povești în care nu se regăsesc, de povești care să le placă, de povești care să nu le placă. Iar teatrul spune cele mai frumoase povești!