Sōsuke Natsukawa, Motanul care a salvat biblioteca, Litera, 2025

După ce am scuturat ultimele fire de nisip ale verii, am căutat o lectură lejeră, ca de final de vară, iar acest roman pare să-și fi îndeplinit rolul. Povestea micuței Nanami Kōsaki care încearcă alături de motanul Tigruț să rezolve enigma dispariției treptate a cărților din biblioteca orașului te prinde prin sugestiile bibliofile și inserțiile intertextuale. O saga ce se împarte între Vrăjitorul din Oz și Alice în țara minunilor. Nimic spectaculos, cu final predictibil și o intrigă ce își așteaptă prea mult deznodământul. Singurele fragmente cu greutate sunt cela care argumentează metaforic importanța cărților și a lecturii într-o lume a oamenilor "foarte lacomi" și "nemiloși": "Cărțile au puterea să se împotrivească cu îndârjire focului." Chiar și așa, am avut dificultăți în a descoperi "bijuteria de import din Japonia", după cum este numit romanul cu mult entuziasm de Library Journal.

Adrian Voicu, Povestiri din aeroport și de pe lângă, Cartea II, Lebăda Neagră, 2025

O colecție de scurte povestiri dinamice, pline de ironie și umor – tipul acela de lectură pretabilă călătoriei cu metroul. Pe alocuri bancuri moderne reformulate literar și în context realist-biografic. Toate sunt despre ceea ce am putea numi "normalitatea și excentricitatea vieții". Comicul ghidează epicul, iar vocea naratorială te îndeamnă (amenință) de la început: "...dați fuga și luați Cartea I din Povestiri din aeroport și de pe lângă, că habar n-aveți ce-ați pierdut, parol!" Dacă dorești o lectură nostimă, fără pretenții, dar cu mult umor, poți face ce zice. Și astfel, nu te vei mai plictisi până la următoarea stație de metrou.

Ioana Unk, Sindromul picioarelor neliniștite, Nemira, 2024

Îmi plac debuturile. Mai ales romanele de debut. Pentru că nu trebuie să raportez lectura la vreun text anterior, iar romanul Ioanei Unk mi-a oferit momentul de a regândi tema erotică dintr-o perspectivă nouă, proaspătă și extraordinar de lucidă. Roman "mozaic" a fost numit și pe bună dreptate, căci fragmentele narative se împletesc cu cele de jurnal într-un caleidoscop de sentimente uneori bulversant. Mai mult decât povestea în sine, mi-a plăcut Glissando-ul ce separă capitolele: dialog între Ea și El ce conferă textului o puternică senzație de lirism fluid într-un ansamblu al metaforei iubirii – de la pasiunea juvenilă până la indiferența divorțului. Construcție densă, cu multiple ramificații narative, Sindromul picioarelor neliniștite pune pariu pe tema iubirii în romanul românesc. Tu ce zici? Îl câștigă?