Dragobetele și Sfântul Valentin (sic!) nu sunt "în variație liberă", cum ar spune lingviștii, adică nu sunt substituibile reciproc, ci mai curând convergente.

Poate unii dintre noi își amintesc sfârșitul anilor ‘90, când erau concurente: cosmopoliții, cei cuceriți de valorile globalizării au adoptat-o pe prima imediat și necondiționat, cu un entuziasm indus de massmedia, în vreme ce autohtoniștii și puriștii au lansat diatribe care dezavuau sărbătoarea "intrusă" care "strica armonia calendarului nostru tradițional". Atunci când li s-au cerut argumente, au procedat la o reinvestire (forțată după părerea mea) cu valori simbolice a unei sărbători mărunte de anvergură locală; ea era însă menită să contracareze Ziua Îndrăgostiților. Aș da un singur motiv îndoielilor mele cu privire la impunerea Dragobetelui ca sărbătoare autohtonă echivalentă a Valentine’s Day: plasarea lui ezitantă în chiar calendarul tradițional. Surse documentare din secolele trecute - pe care, de obicei, aceiași specialiști le citează fără rezerve (e.g. Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români, 1898) - atașează acest nume zilei de 1 martie, așa după cum îl găsim pe 8, 13 sau 24 martie... Este posibil ca, fiind o zi dedicată protejării și stimulării belșugului gospodăriei și ogoarelor, să fi fost dictată de condițiile climatice ale fiecărei zone care determinau începerea anumitor activități. Căci trebuie subliniat un fapt: dominanta Dragobetelui nu este una erotică, ci se raportează la cu totul alte valențe.

Dragobetele nu beneficiază de desfășurări rituale, cum s-a atestat în legătură cu altele incluse într-un "calendar erotic" - Sântoaderul, Sânzienele, Sânandreiul, Sânvasâi, Boboteaza – și chiar cealaltă componentă, pe care în urmă cu mai bine de un secol și Valentine’s Day o deținea, cea inițiatică și de consfințire a unor relații spirituale în rândul tinerilor, lipsește complet din synopsisul tradițional. Le au însă din plin Mătcălăul ("fratele mai mic al Paștelui", ținut în lunea de după Învierea Mântuitorului, ca patron al legămintelor de înfrățire ale fetelor și feciorilor) și, zonal, Sâmbăta lui Toader și Sâmbăta lui Lazăr.

Promovarea intensă și oarecum obstinată a Dragobetelui ca sărbătoare autohtonă (cu speculate rădăcini protoromâne și chiar mai vechi!) a generat, ca orice "tradiție inventată", rituri și scenizări atât de verosimile încât se înfățișează profanilor ca fiind rezultatul unor riguroase demersuri de arheologie culturală. Acestea se conjugă, cum e și firesc într-o societate care ezită între acceptarea globalizării și afirmarea identității naționale, cu forme de patriotism local și regional și cu încercări de ierarhizare a valorilor (de câte ori nu ați auzit exclamația: "Dragobetele nostru românesc e mai ... decât Sf. Valentin"?!...).

În același timp, se încearcă autohtonizarea acestuia din urmă, fapt manifestat chiar din schimbarea denumirii: noi, românii, nu avem Valentine’s Day, ci Sfântul Valentin. Adică, deși impusă mediatic, deși percepută și trăită ca o sărbătoare exclusiv și excesiv marketizată, ne-o asumăm condiționându-i cumva prestigiul: o inserăm în rândul celor fundamentate religios și asta în condițiile în care puțini știu că Sf. Valentin are "o hagiografie dezamăgitoare". În mod cu totul interesant, ziua dedicată acestui martir creștin din secolul III s-a născut din efortul Bisericii de a contracara Lupercaliile romane, desfășurări rituale cu caracter orgiastic menite să stimuleze fecunditatea, și iată că în România, resanctificăm o sărbătoare de mult laicizată și în același timp încercăm să impunem un daimon arhaic al iubirii.

Aș răspunde concret, deși malițios la o întrebare implicită: Dragobetele se sărbătorește la televizor, iar Sf. Valentin, la mall! Nu cred că e cazul să vorbim despre diferențe, ci mai curând despre prezență/absență în relație cu spațiile. Așa cum au arătat și alții, fundamentul mitic al Dragobetelui este lipsit de consistență: în tradițiile orale este o prezență subordonată Babei Marta (Dochia), fie fiu, fie slugă a acesteia (Iovan-Dragobete sau Dragomir) sau și mai vag conturat: "cap-de primăvară" sau "întâia babă".

Sărbătoarea numită și Drăgostițele este mai curând o "zi mânioasă" în care nu se fac anumite operații, ci doar munci auspiciale, simbolice, pentru că operează principiul magiei prin similitudine ("cap" / început de bun augur). Este însă – așa cum arăta Otilia Hedeșan - și o zi în care "întoarcerile" erau semne de belșug: a copiilor și bărbaților de la mâncare, a cloștilor în cuibar, a vitelor din iesle către câmp, toate însemnând economisire și prin urmare asigurarea belșugului viitor.

Doar câteva detalii transpuse în gesturi magice mărunte schițează atributele erotice. Acestea se raportează tot la lumea necuvântătoarelor: "Dacă o pasăre nu s-a împerecheat în acea zi, nu se mai poate împerechea și umblă ciripind din loc în loc până moare" (chestionarul Th. Speranția, 1906). Și, în contrapartidă, "O femeie numai să pună mâna pe un bărbat străin, și va fi drăgăstoasă în tot cursul anului." (chestionarul N. Densușianu, 1895); "Fiecare fată trebuie să glumească cu un băiat, pentru ca să se poată mărita mai curând" (Speranția, 1906).

Iată de ce, spre deosebire de alte sărbători, această zi nu a generat complexe ritual-ceremoniale și în consecință nu se bucură de un prestigiu deosebit în comunitățile tradiționale. În treacăt fiind zis, citatele de mai sus imortalizează un comportament mai vechi de 150 de ani și este de verificat dacă oamenii mai cred sau își mai amintesc măcar de ele...

Și denumirea Dragobete a născut și continuă să nască dispute etimologice, de la unele interpretări de-a dreptul hilare (drag + obadă = "cel care leagă iubirile"; drag + beat = "cel îmbătat de dragoste") la altele demne de luat în seamă (glav(o)obrětenije = Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, denumirea zilei în calendarul ortodox) (Zafiu, 2020). Mai mult, tendințele mitologizante manifestate cu multe decenii în urmă, au proliferat și chiar au expandat: de la un "zân autohton al iubirii" (R. Vulcănescu, 1985), a fost încadrat într-un panteon european – prin echivalarea cu Eros și Cupidon – ba chiar beneficiază deja de un "arbore genealogic": este "fiu al Babei Dochia și cumnat cu zeul vegetațional Lăzărică" (Ghinoiu, 1995).

Pe de altă parte, nu mi se pare că Valentine’s Day este la noi mai mult decât o zi a fragilelor iubiri adolescentine, dar mai mult un prilej de divertisment puternic susținut comercial. Dragobetele rămâne neconvingător și mult prea... rustic pentru îndrăgostiții de astăzi. Deci cred că Dragobete nu a devenit încă un "concurent" serios al Valentinului românesc, ci alte două sărbători care sunt încă foarte intens valorizate: Mărțișorul și Ziua femeii. Sigur, în intențiile de susținere a spiritului tradițional și chiar de augmentare a valorilor pe care le manifestă instituțiile de cultură și massmedia (acum reorientate puternic spre această reprezentare), regăsim concretizări care au făcut deja carieră: spectacole de folclor, dramatizări de repertorii lirico-erotice și magio-divinatorii, alături de concursuri cu tombolă...

Practic, Dragobetele – ca sărbătoare – a fost antrenat într-un carusel al transformării dominat de contradicții: promovăm printr-o "străveche tradiție" "un zeu autohton protocronist" pe canale și cu mijloace actuale, într-o manieră frivolă, impregnată de artificialitate fastidioasă care în niciun caz nu o susține ci mai mult o fragilizează. Instituții patrimoniale dintre cele mai prestigioase ne invită an de an "târgul Dragobetelui", dar și la "La copac de Dragobete (unde) singurii găsesc pereche!", iar spectacolele ne sunt oferite "Cu drag, de Dragobete" la televiziune sau, deja vulgar, pe scene, unde întâlnirea cu "zânul" este nemediată căci "Dragobetele sărută fetele" iar "Cine pupă românește tot anul ăsta iubește!".

Notă: Deși mare parte din rândurile de mai sus le-am scris în urmă cu mai mult de un deceniu, azi simt mult mai puțin optimism privind impunerea acestei "sărbători românești a iubirii"; mai curând, văd Dragobetele ca pe un exemplu nedorit de compromitere a unor bune intenții, căci marketizarea și supraestimarea excesivă au deschis căi de trivializare.