În anul 1899, la marginea orășelului Whentham se ridica măreț un conac despre care nimeni nu vorbea cu adevărat. Nu pentru că ar fi fost temut, ci pentru că părea prea bătrân. O clădire întinsă, cu ferestre înalte, un acoperiș negru care strălucea doar când ploua și grinzi ce păreau să își amintească fiecare pas, fiecare tăcere, fiecare revoltă petrecută înăuntru. Joseph Harrow trecea zilnic prin el, cu aceeași mișcare stingherită. O lua mereu pe scara dinspre est, cea a cărei balustradă scârțâia când se sprijinea de ea. Tresărea la fiecare trosnet al podelei. Ferestrele aburite îi lăsau uneori impresia că cineva își retrăgea respirația de pe sticlă, ca să nu fie prins. Nu exista niciun motiv real pentru care să fie atât de sensibil la aceste lucruri, însă pentru el totul căpăta o vibrație diferită. Poate pentru că nu se simțise niciodată cu adevărat văzut. Încă din copilărie, fusese “copilul ciudat". Se născuse prematur, cu un corp care părea grăbit să existe. Slab, strâmb, cu un chip pe care Elizabeth, soția tatălui său, îl descria adesea drept “nefinisat". În realitate, aceasta nu-l privea niciodată destul de mult încât să-i vadă chipul. Îi era suficient să își amintească faptul că provenea dintr-un coș de răchită, înfășurat într-o pânză albă, subțire, cu un bilețel mototolit pe care mâna tremurândă a cuiva scrisese, în grabă, numele: Joseph. Tatăl lui, Arthur Harrow, îl primise în casă. În el mocnea ceva nespus: o iubire nestăvilită pentru o femeie dispărută, Victoria. Joseph simțea asta din felul în care Arthur îl privea, ca pe o mărturie dureroasă a unei prime iubiri care nu murise niciodată. Victoria rămăsese un mister. O prezență în amintirile altora, niciodată în a lui. Tot ce rămăsese era absența ei, un fel de gol pe care îl simțea uneori în aer când trecea prin încăperile mai vechi ale casei.

În schimb, Elizabeth era cât se poate de prezentă. Îl acceptase doar pentru că nu avea încotro. Însă “acceptarea" ei se vedea în privirile tăioase care îl urmăreau ca o umbră în fiecare colț al conacului. Iar el, copilul straniu, diform, bolnav, îi irita existența. Îl privea ca pe o eroare. Frumusețea ei era agresivă, întreținută cu grijă. Ascundea mereu ceva. Asta simțea Joseph încă din copilărie. Își plimba mâinile încărcate cu rubine de-a lungul gulerului roșu, atingând involuntar colierul masiv care îi învelea gâtul. Gestul acesta o trăda. Observa cum, de fiecare dată când își aranja podoaba, în ochii ei se aprindea o iritare abia stăpânită. În ultimii ani, după moartea lui Arthur, devenise tot mai retrasă. Se închidea în biroul ei, unde scria cu cerneală roșie într-o carte groasă, acoperită cu o piele care mirosea a ceva vechi. Scria mereu cu o pană neagră de corb. De fiecare dată când Joseph intra în încăpere, ea se oprea brusc și închidea cartea, ca și cum acolo s-ar fi aflat ceva ce nu trebuia citit de nimeni. De fiecare dată când trecea pe lângă ea, își îndrepta privirea în altă parte, cu un dezgust profund. Se obișnuise să nu fie privit. Uneori chiar își dorise asta – să nu mai fie văzut deloc.

Într-o seară, când lumina din coridor se stingea treptat, trecu pe lângă camera fraților săi vitregi. Ei erau oglinda perfectă a normalității. Crescuseră iubiți, netulburați, în acea manieră aristocratică specifică familiei Harrow, într-o casă care nu le ceruse niciodată să se ascundă. Le auzi conversația fără să vrea. Se opri în ușă. Un pas rămase suspendat, călcâiul abia atingând podeaua, ca și cum zgomotul ar fi putut să-l trădeze. William, fratele mai mare, era aproape de fereastră, iar glasul lui avea o încordare ciudată. Isabella, sora mai mare, își trecea palma peste marginea unei cărți grele, urmărind mecanic literele de pe copertă, fără să pară că le vedea. William îi spunea cum începuse să vadă, nopți la rând, o siluetă albă ca o fantomă, printre copacii din spatele conacului. O formă lungă, imobilă. O urmărea cum stătea la distanță, privind spre casă, ca și cum ar fi vegheat ceva. Nu se mișca niciodată, indiferent de vânt sau de ploaie. La auzul spuselor lui William, Isabella începuse să lase lumânări aprinse la marginea patului pentru a se asigura că lumina veghea asupra ei în fiecare noapte. Joseph își coborî privirea. Se retrase încet, pas cu pas, fără să întoarcă spatele ușii.

Câteva zile mai târziu, coborî spre orășel, departe de ochii lui Elizabeth. Mersese acolo de multe ori, dar în acea zi tarabele păreau mai numeroase, îngrămădite, de parcă vânzătorii apăruseră de nicăieri. Vocile lor se amestecau într-un murmur continuu, prea dens pentru a distinge cuvinte, ca un zumzet care îi apăsa tâmplele. Printre ei, o femeie cu un voal îi apăru în față. Se opri brusc, iar pieptul i se strânse. Doar ochii pătrunzători i se vedeau. Femeia îi întinse o sticluță cu un lichid închis la culoare. Înclină capul într-un gest aproape tandru, aproape cunoscut. Prezența ei îi păru tulburător de familiară. Nu îi ceru bani și nici nu spuse nimic, doar îi puse sticla în palmă, atingându-l cu degetele ei reci. Joseph tresări ușor. Apoi femeia dispăru printre tarabe. Pe drumul spre casă nu putu să o lase din mână. O strângea până îi amorțeau degetele, iar când ajunse în cameră simți o nevoie clară să o bea. Închise ușa cu grijă și trase zăvorul, deși știa că nimeni nu avea să intre. Aprinse lampa și așeză sticluța pe masă, privind-o fără să clipească. În noaptea aceea, o bău. Fără tragere de inimă. Lichidul parcă îi arse gâtul și îi amorți membrele. Pentru o clipă, avu impresia că trupul îi era ținut pe loc de ceva, ca într-o strânsoare lentă. Încercă să se ridice, dar genunchii nu-l ascultară. Se sprijini de marginea patului până când vederea i se încețoșă. Apoi se culcă. Lampa rămase aprinsă, iar sticluța goală se rostogoli ușor pe podea.

Dimineața, când se trezi, avu un șoc. Deschise ochii buimac. În loc de mâini, vedea doar aer. Trase pătura. În loc de picioare, doar niște unde abia vizibile în lumina din cameră. Patul se cutremură când se ridică, dar corpul nu i se vedea. Se uita în jur prin cameră. Totul era la fel. Doar el părea și se simțea diferit. Sunetul scândurilor îl înfiora mai mult decât lipsa trupului. Apoi se uită în oglindă. Îi arăta însă chipul hidos, același pe care îl văzuse toată viața. Ultima urmă a unei identități detestate. În rest, dispăruse. Trupul și chipul lui odios păreau prinse în oglindă. Ca într-o ramă din care nu mai putea ieși. Și totuși, își simțea corpul, oasele, greutatea. Își duse mâna la piept, doar ca să se asigure că inima încă îi bătea. O stare neobișnuită de libertate și groază îl cuprinse. În primele ore, încercă limitele acestei invizibilități. Ridică o carte, iar aceasta părea că se ridică singură. Atingea obiecte și acestea se clătinau ușor, ca și cum ar fi reacționat la un vânt fără direcție. Apoi se duse în sufragerie, unde se aflau frații lui. Ezită o clipă în prag. Când păși înăuntru, podeaua începu să scârțâie. William își îndreptă privirea spre ușa larg deschisă, dar nu văzu pe nimeni. Isabella își mușcă buza până la sânge când o vază începu să se clatine singură. William se ridică brusc, fixând colțurile camerei. Joseph ridică vaza și o ținu în aer câteva secunde, apoi o lăsă să cadă. Porțelanul se sparse, împrăștiindu-se pe covorul roșu. William înlemni, iar Isabella se retrase speriată într-un colț. Cu o voce stinsă, William începu să spună că poate fantoma aceea intrase în casă. Conacul părea brusc bântuit de ceva ce nimeni nu putea numi. Joseph se simți straniu de amuzat. Iar apoi, imediat, un gust amar de tristețe îl învălui. Nu îi simțea ca frați, dar totuși îi privea ca pe singurii martori ai existenței sale nefericite. Apoi se retrase fără zgomot, în timp ce mintea lor se clătina între teamă și presupuneri.

Grădina îl atrăgea noaptea. Era singurul spațiu în care se simțea întreg. Când era copil, petrecea ore în șir singur în grădină. Nu pentru că îi plăcea, ci pentru că acolo nu era nimeni care să-l observe prea atent. În acea noapte se duse în grădină. Își aminti cum stătea ghemuit în iarbă, despărțind firele cu o răbdare insolită. Păși cu zgomot, fără formă, ca o respirație rătăcită printre frunze și tufele de trandafiri. Era o libertate aproape firească. Se simțea ca un vânt lin de toamnă care mângâia ușor frunzele. Apoi se opri, aplecându-se spre iarba care strălucea în lumina lunii. Acolo găsi un trifoi cu patru foi. Îl smulse ușor, cu o precizie pe care nu știa că o avea. Simți un tremur subtil în aer, ca și cum altcineva ar fi observat gestul. Și atunci o simți. O siluetă albă ieși dintre trandafiri roșii. Petalele se mișcară suav în urma ei. Purta un voal alb, iar șuvițele aurii se revărsau din el. Fața îi era palidă, iar ochii roșii ca jarul îl fixau. În gândul lui, se întrebă cum de îl putea vedea. În liniștea nopții, femeia îi spuse că este un secret. Vocea ei era joasă, lipsită de ecou. Îi răspunse, de parcă i-ar fi citit gândurile. Apoi îi ceruse să o ducă în camera lui. Joseph nu șovăi. Nu simți vreo împotrivire, nici măcar curiozitate. Când își întinse mâna spre el, o urmă instinctiv. Prezența ei îl ghida, nu el pe ea. Ajunși în cameră, ea se opri în fața oglinzii. Se opri și el, fără să știe de ce. Imaginea reflectată arăta camera întreagă și pe Joseph, un chip urât, suspendat în aer, dar pe ea nu o arăta deloc. În mâna ei apăru o sticluță suflată cu argint. Lichidul dinăuntru era roșu profund, ce părea mai dens decât apa. Femeia i-o întinse. Îi spuse că dacă va bea acea licoare, va avea parte de o viață eternă. Fără ezitare, Joseph luă sticluța și bău. Nu din dorință, ci dintr-o certitudine rece. Corpul i se relaxă complet. Lichidul roșu curgea în el ca și cum i-ar fi rescris trupul. Fiecare înghițitură ștergea ceva vechi, fără să lase loc pentru regret. Și atunci se prăbuși. Câteva clipe mai târziu, se trezi într-o liniște intensă. Femeia misterioasă dispăruse. Își privi mâinile. Își atinse fața și simți o piele fină, netedă, lipsită de imperfecțiuni. Văzul lui era clar, ascuțit. Auzul îi era intens, neobișnuit de limpede. Putea distinge sunete discrete din grădină, pași pe coridor, inima lui William bătând în camera de sus. Totul era atât de clar încât devenea înspăimântător. Avea un corp proporționat, puternic. Frumos într-un fel ireal. Apoi își întoarse capul spre oglindă, dar nu se vedea nimic. Nicio reflexie. În clipa aceea, un corb se izbi violent de fereastră. Tresări. Sunetul fusese atât de tare, încât avu un sentiment rău. Ieși îngrijorat din cameră.

Pe coridorul întunecat, ușa biroului lui Elizabeth era întredeschisă. Joseph intră. Lumina palidă a lămpii se revărsa pe podea. Se uită înspre biroul ei. Văzu pe podea cartea în care ea obișnuia să scrie. Lângă ea, pana de corb încă se mișca, de parcă cineva abia o scăpase. Se apropie încet și, pentru prima dată, îndrăzni să privească îndeaproape cartea. O ridică. Cerneala se împrăștiase haotic. Însemnările îi tremurau sub privire. Pe prima pagină, scrisul era mare, aproape violent: “De ce ea?". Sub el, mai mic, grăbit: “Nu mă iubește". Întoarse pagina. Rânduri întregi cu numele lui – Joseph, Joseph, Joseph – se succedau, unele ordonate, altele mâzgălite, apoi tăiate cu furie, ca și cum mâna care le trasase încercase să-l elimine din existență, pagină cu pagină. Scrisul devenea tremurat, înecat de cerneală, dar nu înceta. Dădu pagina în continuare. Alte cuvinte apăreau neclar în rânduri scurte: “... trebuie ascuns", “Colierul însângerat...". O pauză lungă. Apoi: “Aripa neagră bate în sticlă". Spre finalul cărții, observă două linii oblice apăsate atât de tare încât cerneala străpunsese mai multe pagini. Cele două linii formau aproape o literă. Un ‘V’, zguduitor de vizibil, ca o rană deschisă. Iar mai jos, în colțul paginii, era scris aproape zgâriat: “El e aproape de ea". Și apoi, pe ultima pagină, abia se mai putea distinge un cuvânt, scris vag, ca un ecou care refuza să fie citit complet: “Ea...". Își retrase degetele pătate. Ridică privirea. Un fior îl cuprinse. Dincolo de birou, trupul lui Elizabeth zăcea întins, într-o baltă roșie. Sângele i se amestecase lent cu cerneala vărsată pe podea, formând o culoare aproape identică cu cea pe care o purta în fiecare zi. Un roșu periculos de viu. Colierul de rubine îi alunecase de pe gât, lăsând descoperit un semn din naștere mic, albicios, aproape banal. Scăpă cartea din mână și rămase nemișcat. Simți un nod în piept. Un fel de durere. Un fel de ușurare. Nimic clar. În timp ce privea balta de sânge, simți cum aerul se schimbă în jurul lui. Devenea mai cald, mai dens. O pulsare ușoară îi trecea prin tâmple. Un miros metalic, pe care altădată l-ar fi găsit respingător, acum îi părea curios. Mirosul dulce îi pătrundea adânc în respirație, trezindu-i o senzație ciudată. Simți o arsură în gât, parcă o sete pe care nu o avea înainte pusese stăpânire pe el. Înghiți în gol. Apoi auzul, mai ascuțit ca oricând, îi aduse un țipăt. Nu mai avu timp să se apropie de ea. Țipătul îl izbi ca un val. Pașii lui William răsunau pe scări. Fugi ca un abur, ca o fantomă proaspăt născută. Ieși furtunos din conac, trecu prin grădină și nu se mai întoarse.

De atunci, trupul îi era frumos, dar reflexia îi dispăruse pentru totdeauna. An de an, trecea prin lume cu un chip pe care nu îl putea vedea, dar pe care oamenii îl priveau cu uimire. Frumusețea era un dar pe care îl primise prea târziu. O frumusețe care nu îi aparținea. O identitate fără oglindă. Învățase să-și cunoască trăsăturile doar din reacțiile altora, din tăceri prea lungi sau din gesturi stângace. Ziua îl ardea, iar lumina îl făcea să simtă o slăbiciune stranie, ca și cum existența lui fusese cusută pe întuneric. Noaptea însă, totul era limpede. Auzul îi era acut, iar mirosul i se ascuțea la fiecare adiere. Totuși, el rămânea prizonierul unei singure imagini: voalul alb, ochii ca jarul. În fiecare oraș în care ajungea, avea impresia că vedea, pentru o clipă, o siluetă albă la marginea drumului. Poate era doar o lumină plăpândă. Poate era un abur. Poate era ea. Dar nu se apropia niciodată. Nu avea răspunsuri. Doar rătăcire. Doar timpul care mergea înainte și un corp care stătea pe loc. Și astfel, viața lui se prelungi la nesfârșit, fără zi și fără umbră proprie, într-o existență care începuse cu dorința de a fi invizibil. Acum devenise ceva mai mult. Devenise o umbră rătăcitoare în căutarea a ceva. Sau a cuiva. Nicio amintire nu-l chinuia mai mult decât absența prezenței ei din acea noapte. Nu știa cine fusese. Dar simțea că nu fusese un străin. Într-o noapte, când luna strălucea puternic, simți o adiere în spate, la fel de ușoară ca palma unei mame pe fruntea unui copil bolnav. Un gest de alinare pe care nu-l primise niciodată. Se întoarse. Nu era nimeni. Dar în aer rămăsese totuși parfumul ei. Rece, alb, familiar. Ca și cum ar fi fost acolo. Sau ca și cum nu ar fi plecat niciodată. Și atunci Joseph înțelese un adevăr pe care nu-l poate explica: unele prezențe nu se văd niciodată cu ochiul, dar se simt întotdeauna cu sângele.