La X 22, la parter, locuia o familie de țigani. Stăteau opt într-un apartament cu două camere, așa cum era și al nostru. Nu erau scandalagii, mai făceau câte un bairam și dădeau muzica la maximum, dar erau oameni cumsecade, iar eu mă înțelegeam bine cu One. Așa îi ziceau toți, One, și nu știu dacă acesta era prenumele din certificatul de naștere. Cel mai mic dintre băieți, One era brunet, cu pielea măslinie, cu o aluniță pe unul dintre obraji și părul mai tot timpul unsuros. Avea doi frați mai mari, pe Samir și pe George, care nu ne băgau în seamă, pentru că erau mai mari și aveau treburile lor. În apartamentul tip vagon, mai erau și trei fete. Pe două dintre ele le porecliserăm Pipi și Lala, iar cea mică era prea mică să facă parte din gașca noastră, așa că nu m-a interesat niciodată cum o cheamă. Despre tatăl lui One știam toți că făcea bișniță în față la hotel Astoria. Îl vedeam rar și doar foarte târziu, când se întorcea acasă, cu capul mereu îndesat într-o pălărie neagră și cu o geacă de piele.

Cu Samir am o singură amintire. Eram toți cei de la X-uri în șanț la baba Cornelia, se întunecase și, ca de obicei, mâncam semințe luate de la țigăncile din față de la birtul Dinamo. Veneau din Checheci cu coșuri împletite, pline cu semințe albe sau negre, pe care ni le dădeau cu 3 lei, într-un cornet făcut din hârtie de ziar. Până și mama a fost neputincioasă în dorința ei de a mă face să nu mai mănânc semințe, iar argumentul ei suprem, că de aia sunt sărate, că se pișă țigăncile pe ele, mă lăsa indiferent. Din când în când, își făcea apariția o mașină a miliției, iar țigăncile o luau la fugă cu coșuri cu tot, ridicându-și poalele plisate și înflorate. Milițienii le urmăreau și am văzut o dată cum au prins-o pe una de cozile lungi, împletite în jurul unei panglici roșii. Noi îi ziceam ochioasa, pentru că avea exoftalmie. Cu mâinile înfipte în părul ei, milițenii au băgat-o în dubă și au dus-o. În zadar, pentru că a doua zi, ochioasa era iar cu coșurile pline în fața birtului de la Dinamo.

Așadar, de Samir îmi amintesc că, în acea seară, când noi mâncam semințe în șanț la baba Cornelia, el se apropia ținându-se de mână cu o fată subțirică, frumoasă, cu incisivii ieșiți puțin în afară. Am luat-o după ei, eu și Vali, pistruiatul, ca să vedem cum se sărută. Și am văzut. Samir și-a rezemat iubita de un gard și a sărutat-o lung și apăsat. Nu am înțeles mare lucru din ce am văzut, pentru că era întuneric și noi păstram distanța, că ne era frică să nu ne bată Samir. Cu toată precauția noastră, ne-a auzit chicotind și s-a întors brusc, cumva gata de atac. Ne-a recunoscut, dar nici nu ne-a alungat, nici nu ne-a bătut. Parcă mândru de el că este privit, și-a sărutat gagica mai departe, în timp ce îi frământa fundul în palme și o trăgea spre el. "Ai văzut cum face?" m-a întrebat Vali. "Cum face?" am vrut eu să știu, pentru că nu prea vedeam mare lucru. "Păi îi ia buza de jos între buzele lui și o tot suge". Nu am vrut să știu mai multe, că nu mi se părea nimic spectaculos în a suge cuiva buza de jos, ba chiar mi se părea o chestie dureroasă.

Într-o primăvară, înainte de Paște, mama lui One și-a zugrăvit apartamentul, iar pe geamurile care dădeau spre trotuarul din fața blocului, a făcut cu bidineaua două X-uri mari și albe. L-am întrebat pe One ce e cu X-urile alea de pe geamuri și mi-a explicat: "Să vadă lumea că zugrăvim, nu să creadă că suntem săraci și nu avem perdele".

Deși eram săraci, noi aveam perdele la ferestre, chiar și la cea de la bucătăria lunguiață și strâmtă din apartamentul tip vagon, în care locuiam eu, frate-mio, Adi, și părinții noștri. Tot în acea primăvară, de la fereastra bucătăriei noastre, de unde mă uitam des să văd cine e pe afară, am văzut o turturică ce se zbătea pe antena de pe acoperișul unei case scăpate, nu știu cum, de demolare. Era printre puținele case din cartierul de blocuri. Acolo locuia un moș singur și ursuz, pe care îl uram, că nu ne dădea niciodată mingile ajunse în curtea lui când vreunul dintre băieți dădea un șut cu prea multă obidă. În grădină avea un nuc care își întindea crengile peste garajele din spatele blocului. Toamna, urcam pe garaje, luam nuci și le spărgeam cu pietre ca să ajungem la sâmburele dulce. Mergeam acasă cu degetele înnegrite, pe care mama ni le curăța cu Helas de la unguri. Deasupra nucului mă uitam atunci, aplecat peste geamul de la bucătărie ca să văd mai bine. Pasărea își prinsese aripa într-unul dintre multele cabluri care se întretăiau haotic în jurul antenei de pe acoperișul casei moșului. Se zbătea cât putea de tare, dar nu reușea să își desprindă aripa înțepenită. Am fugit imediat jos, sărind scările tot câte trei și am chemat pe cine am găsit pe afară să salvăm turturica. Ne-am adunat vreo cinci și am bătut cu pumnii în poarta de fier a bătrânului, care a venit cu pași apăsați, târâiți, dar, înainte să apucăm să îi spunem ceva, ne-a zis că nu ne dă nicio minge și ne-a expediat trântindu-ne poarta în nas. Am urcat toți pe trotuarul de la X 20, de unde se vedea bine în curtea omului. Priveam pasărea cum, istovită de puteri, încă se zbătea, iar fulgi din penele ei cenușii cădeau pe acoperișul casei. One era cu noi. Știind că este cel mai curajos și avea experiența urcatului pe acoperișuri (ca să nu îl vadă taică-său, care îl bătea cu cureaua, urca pe acoperișul blocului și fuma), ne întreceam să îi dăm indicații pe unde să urce, cum să sară, cum să se cațere până la antenă. Se tot uita, calcula, privea din diferite unghiuri atent, se lăsa pup, se ridica, dar sfaturile noastre nu se legau în capul lui și, cu toată îndrăzneala pe care o avea de obicei, a zis: "Bă, io nu mă bag, că pot să pic și atuncea...".

Am mai stat o vreme privind pasărea ce atârna de cablul de pe antenă și ne-am dus spre casă, că se făcuse târziu tare. Dimineață, am fugit la fereastra de la bucătărie. Turturica atârna inertă, cu o aripă prinsă și una atârnând, iar capul îi era plecat pe spate și se legăna încet în bătaia vântului. Zile în șir am tot privit-o și, de la o săptămână la alta, se tot împuțina până când nu am mai văzut decât o zdreanță veche, murdară și uscată.