Am glumit pe seama lui, l-am înjurat, ba chiar mi-a venit să-i izbesc pumni nenumărați în mutra aia ca o placă de darts, rotundă și enervantă. E vecinul de la parter și astfel de porniri stârnește în mai toată lumea, chiar și printre cei mai pașnici locatari. Îl cheamă Vili, dar el vorbește despre sine la persoana a III-a, domnu’ Vili, da, chiar așa. Și-am ajuns să împrumutăm cu toții adresarea asta. Adevărul e că se impune asupra celorlalți, deși e un combinator amărât, un bătrânel de care-ți vine să te ferești instinctiv, speriat c-o să te molipsești de vreo boală a mâinilor nespălate.

Domnu’ Vili e mic de statură. Are capul rotunjit ca o ghiulea, lucios și fără păr, cu vreo trei rânduri de colăcei pe ceafă. Are ochii mici, turtiți, și un nas ca un rât. Vorbește sâsâit, lipește cuvintele între ele și parcă fiecare propoziție îi e încleiată cu untură. Dacă e vreo problemă în bloc, atunci sigur și-a băgat el coada. Și-a făcut boxă în beci, cu ușă din metal, încuiată cu trei lacăte, deși n-are voie. A adunat toate mizeriile acolo și ne-a umplut de gândaci. Și-a extins balconul. Ne-a lăsat fără apă vreo trei zile după ce și-a schimbat singur țevile din apartament.

Pentru toate există poliția locală ori chiar un proces civil intentat de asociația de locatari. Doar că nimeni nu reșește să treacă la fapte. Ajungi plin de nervi în fața domnului Vili, îți spui năduful și ești chitit să obții ceva de la el. Gata, îți zici, s-a terminat cu mizeriile imbecilului ăstuia. Îi cer socoteală și cumva o terminăm!

Domnu’ Vili te ascultă. Dă din capul lui rotund, clipește des cu ochii ăia plini de osânză. Nu înjură, nu ridică tonul, nu te amenință. Unii au mai țipat la el, s-au aprins. Domnu’ Vili i-a tratat pe toți la fel. Ascultă până la capăt, cumpănește argumentele interlocutorului și apoi începe să turuie cu vocea lui ascuțită și ușor sâsâită. Cuvintele n-au accente și inflexiuni, aproape că nu există pauze. Vorbește mult. Îți explică ce a făcut, de ce a făcut. Chestii banale despre libertatea individuală, despre dreptul de proprietate într-un spațiu comun, despre nevoile lui și așa mai departe. Toate argumentele ar putea fi combătute ușor. Pe unele chiar legea le-ar desființa fără drept de apel.

Domnu’ Vili îți spune că te nedreptățește și nici măcar n-o face convingător. E respingător, e un moșuleț care parcă a învățat o poezie lungă pe de rost, și o recită ca să facă paradă, deși chiar el pare indiferent dacă o să obțină aplauze sau huiduieli. Are o încăpățânare molcomă, o determinare care nu poate fi dezumflată, oricât te-ai încorda tu cu legi, argumente și chiar cu bunul-simț. E ca o pană din lemn proptită între două pietre slăbite ale unui baraj cu milioane de metri cubi de apă. Te și miri că bățul ăla șubred ține la un loc asemenea forță. Prostia și încăpățânarea domnului Vili par niște scobitori amărâte care rezistă furiei pe care tot el o iscă în fiecare locatar din blocul ăsta cu 4 scări, 9 etaje și 3 apartamente pe fiecare nivel.

Dar uite că toată lumea cedează în fața lui, oricâtă repulsie și nedreptate ar produce. Ba chiar pot să spun că s-a născut chiar un soi de respect, unul pervers și dement, față de domnul Vili. Căci fiecare dintre noi simte că ar împrumuta măcar o parte din determinarea vecinului de la parter, o unghie din încăpățânarea și neclintirea lui, așa încât să-ți poți arăta și tu adevărata față în lume, fără să-ți fie teamă c-o să fii respins, ignorat, luat în râs. Fiecare dintre noi, pe ascuns, se visează, câteodată, drept domnu’ Vili.