Ionuț Șendroiu, Un atac de panică, Humanitas, 2025

Înainte de orice, aș aminti de un interviu pe care Ionuț Șendroiu l-a acordat lui Jovi Ene și în care mărturisește:

Planul inițial era ca "Un atac de panică" să facă parte din "Navetist la tropice", doar că textul a ieșit disproporționat de lung față de restul poveștilor incluse în Navetist. Am încercat să mai tai din el, ca să-l fac să încapă, dar nu mi-a plăcut ce a ieșit, așa că l-am publicat separat.

Disproporționat de lung înseamnă aici puțin peste 100 de pagini. Dacă primul volum (cu peste 350 de pagini, reunind mai multe "episoade" de călătorie din Nigeria, Angola, Indonezia, Ghana, Africa de Sud și Egipt) a fost inclus în categoria Memorii/Jurnale/Călătorii, Un atac de panică e prezentat drept roman. Totuși, impresia pe care o lasă acesta din urmă nu e diferită de prima experiență; adică, tot un volum de memorii/ călătorii avem și acum, cu atât mai mult cu cât scriitorul însuși spune că Un atac de panică e "o poveste de la job" sau "amintiri de la locul de muncă". În aceeași direcție, iată ce observă Radu Paraschivescu:

"Aminturi". Sau poate "aventiri". Asta obțin cei care combină cuvintele "amintiri" și "aventuri". Numai că Ionuț Șendroiu nu combină cuvintele, ci conținutul lor. O face la fel ca în cartea lui de debut, Navetist la tropice, și profită de ocazie să arate că, în destule cazuri, recidiva e un lucru bun.

Acum că știm de unde și cum plecăm, nu e o surpriză că recidiva lui Șendroiu vizează de data aceasta o poveste plasată în Ghana anului 2021, în plină pandemie, relatată din perspectiva unui personaj-narator, medic de profesie (de/numit, Doc sau Doctore; de altfel, pentru cei care nu știu, Ionuț Șendroiu este medic de bord pe diferite nave de foraj maritim).

Deși se recurge frecvent la prolepse, volumul păstrează un fir roșu clar, bine conturat atât în plan spațial, cât și temporal. Așa artă, pe scurt, călătoria unor navetiști la tropice: plecarea din aeroportul din Amsterdam; zborul către aeroportul Kotoka din Accra, capitala Ghanei; cazarea la Hotel Alisa, situat în apropierea aeroportului, apoi călătoria de la Accra la Takoradi, capitala petrolieră țării. În Takoradi, petrec două săptămâni de carantină obligatorie înainte de îmbarcarea pe nava de foraj, traseul continuând cu aeroportul din Takoradi și încheindu-se în largul Oceanului Atlantic.

Spre deosebire de notele de călătorie "clasice", interesul nu cade pe descrierea peisajelor ori a obiceiurilor locale - deși, mărturisesc, sunt captivante și precizările, de pildă, despre membrii comunității Ga, care cred că statutul decedatului depinde de spectaculozitatea coșciugului; astfel că, sicriul trebuie să reflecte cât mai fidel preocupările din timpul vieții: pescarii, de exemplu, sunt înmormântați în coșciuge cu formă de pești, delfini sau chiar crabi. Și pentru că astfel de însemnări sunt foarte puține, interesul e îndreptat, totuși, înspre altceva: relațiile interumane și personaje, care (și) primesc uneori perspectiva, dezvăluindu-se prin înclinația lor naturală de a (se) povesti. Cu accent pe identitate și, mai ales, pe alteritate, reușita acestui volum tocmai în asta rezită – în abilitatea și firescul cu care autorul reunește sub aceeași umbrelă personaje provenind din medii sociale diferite și de pe mai multe continente. Pornind de la această observație, sunt de părere că povestea (își) conține un pronunțat cosmopolitism, "exploatat" și susținut destul de convingător pe întreg parcursul cărții.

În ciuda dimensiunii reduse, volumul e populat de o galerie pestriță de personaje, unele bine conturate, altele doar schițate. Deși mi⁠-⁠au atras atenția mai multe "caractere" (le identifică și Radu Paraschivescu foarte bine pe coperta a IV-a), voi menționa doar două episoade relevante pentru a vă familiariza, sper, cu atmosfera cărții. Unul vizează comunitatea de români, dintre care cel mai vocal e Marian, un macaragiu din Bacău, care locuia în Italia. Adept al unei bășcălii neîntrerupte, deci obositoare, Marian e tipologia hărțuitorului de serviciu, ajuns în ipostaza de a oferi chiar lecții de bullying lui Eugen (el însuși victimă). După procesul de recoltare a sângelui, conform prevederilor pandemice, iată ce "lecții" îi oferă neinițiatului Eugen, nimerit într-o Africă de care se teme (sunt sigur, vă este cunoscut acest tip de discurs și de comportament):

- Am luat-o tare de la început, înțelegi? I-am zis: "fă, am făcut peste patru'j de teste anu' ăsta, am nasu' plin de probleme. Dacă-mi dă sângele de la bățul tău, și e foarte posibil să-mi dea, că am răni adânci pe dinăuntru, te dau în judecată, fă! Te oblig să-mi plătești despăgubiri, ai priceput?! Mii de parai!" Să vezi ce s-a fâstâcit panarama! Cică "eu îmi fac doar datoria, sir". "Păi ai grijă cum ți-o faci", i-am zis. Ca să fie bine pentru toată lumea!

La polul opus se remarcă relatarea despre un libian care urmase cursuri de bucătar și patiser în Italia. El avusese curajul să înfrunte un colonel infatuat care încercase să-i interzică ajutorarea unor naufragiați - douăzeci și șapte de africani din rândul celor ce traversează Marea Mediterană în speranța unei vieți mai bune și mai prospere. Curajul și atitudinea acestuia devin modele într-o perioadă în care pare că ne pierdem umanitatea și solidaritatea (regăsite, de altfel, și în finalul poveștii, când unul dintre membrii echipajului trece printr-un atac de panică).

A început să urle la colonel în arabă, dar și în italiană, ca să înțelegem toți. "Oamenii ăștia mor de foame la ușa casei mele, iar eu am mâncare și nu le dau! Allah mă vede!! Dacă unul din oamenii ăștia moare de foame la ușa casei mele, eu n-o să mai pot dormi toată viața! Nu o să-i mai pot privi în ochi pe copiii mei, colonele!"

În sfârșit, volumul Un atac de panică adună mai multe povești, cu lumini și umbre, într-un registru oscilând între gravitate și umor. O carte ce se citește cu ușurință și care lasă în urmă o promisiune: promisiunea romanului.