Iubirea, dimensiune fundamentală a existenței umane, a reprezentat dintotdeauna o coordonată a mitologiei și a reflecțiilor filosofice. Este cunoscut faptul că miturile, prin limbaj simbolic, relevă, în spațiul imaginarului, nu doar explicații asupra originii vieții, a lumii, a universului, ci și modele arhetipale de înțelegere a sentimentelor, a trăirilor și a relațiilor interumane. În acest context, zeitățile iubirii ocupă un loc semnificativ, ele personificând energia care unește contrariile și asigură perpetuarea vieții.

Mitologiile greacă și romană ne propun unele dintre cele mai complexe reprezentări ale iubirii, prin Eros și Cupidon, divinități cu valențe cosmice, metafizice și psihologice. În contrast cu acestea, mitologia română, preponderent populară, orală, ne oferă Dragostele și pe Dragobete ca zeități benefice și pe Zburător ca daimon erotic. Bogata reprezentare din mitologia noastră evidențiază modul diferit în care iubirea este conceptualizată față de mitologiile menționate, fără ca aceasta să-și diminueze caracterul sacru și universal. ș

Comparativ cu Eros sau Cupidon, Dragobete aparține unui sistem mitologic nesistematizat, transmis prin tradiție orală. Considerat de mentalul arhaic fiu al Babei Dochia (personificare a sfârșitului iernii), un mediator între anotimpuri (iarnă și primăvară), reflectă, prin originea sa simbolică, o concepție străveche, conform căreia iubirea era inseparabilă de renașterea naturii și de continuitatea vieții. Sărbătoarea acestui zeu celebrat în mod tradițional pe 24 februarie marchează momentul în care natura reînvie, iar păsările își caută perechea. Așa cum opinează Romulus Vulcănescu, "de la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic și la oameni, devenind astfel și o sărbătoare a erotismului, a însurătățirii fetelor și înfrățirii băieților, a logodnelor "(Mitologie română, Edittura Academiei Române, 1985, p. 387.).

Ritualurile care erau practicate pe 24 februarie aveau rolul de a asigura fertilitatea, prosperitatea și norocul în dragoste. Tineri și tinere din satele tradiționale românești, îmbrăcați în haine de sărbătoare, mergeau pe dealuri sau prin pădurile din apropiere, "în cete de vârstă și sex" (Romulus Vulcănescu, p. 388). Fetele culegeau flori (ghiocei, tămâioare, viorele), iar băieții culegeau vreascuri, apoi aprindeau focul în jurul căruia se așezau, glumind pe seama simpatiilor și antipatiilor dintre ei. La prânz se întorceau alergând spre sat, fiecare flăcău încercând să prindă fata preferată. Dacă o prindea, putea să o sărute și din acel moment se considerau logodiți, timp de un an, perioadă de verificare a puterii sentimentelor. Romulus Vulcănescu menționează că "declararea publică a dragostei sincer consimțite între urmăritor și urmărită, în ziua de zburătorire, a fost până în secolul al XIX-lea o formă reminescențial – rituală de cult erotogen" (p. 388).

Peste tot se auzea zicala "Dragobetele sărută fetele!". Aceste gesturi simbolice ale tinerilor aveau valoare de legământ, Dragobete fiind astfel o divinitate care legitima iubirea în cadrul comunității, integrând sentimentul individual într-o ordine naturală și socială. Tot în ziua celebrării acestui zeu se făceau însurățirile între fete și înfrățirile între băieți, "mai rar între băieți și fete" (Romulus Vulcănescu, p. 388). Ritul avea loc în cadrul cetelor de vârstă și de sex, "pe afinități selective" (Romulus Vulcănescu, p. 388). În fața membrilor cetei, două fete care se însurățeau/doi băieți care se înfrățeau zgâriau până la sângerare brațul stâng cu semnul crucii solare, apoi amestecau sângele prin suprapunerea zgârieturilor. Astfel, fetele se declarau "surate", iar băieții "fărtați/fârtați". Urmau îmbrățișarea ritualică și rostirea jurământului prin care declarau că se vor ajuta reciproc până la moarte. Cei care înfrățeau/cele care se însurățeau organizau un ospăț pentru prieteni.

Din punct de vedere simbolic, Dragobete întruchipa iubirea pură, spontană. A fost adesea descris ca un tânăr frumos, vesel, apropiat de oameni și de natură, dar care pedepsea lipsa de respect față de iubire și față de rânduielile tradiționale. În antinomie cu zeul grec Eros care era capricios și acționa arbitrar, Dragobete are funcție moralizatoare, promovând , fidelitatea, buna dispoziție, armonia iubirea senină, vitală și integrată în ordinea naturală.

Tradițiile de Dragobete erau variate de la o regiune la alta, însă toate aveau în comun ideea de iubire, de curățenie și de renaștere a naturii. De exemplu, în sate din Moldova, tinerii mergeau pe câmpuri sau prin păduri pentru a culege flori de primăvară, organizau jocuri, iar cine nu participa risca să rămână singurul în anul respectiv. Uneori, fetele confecționau măști sau podoabe pentru a-i atrage pe băieți. În Transilvania, se făceau ritualuri de protejare a vitelor ca să fie sănătoase și a gospodăriei ca să fie prosperă. Tinerii băteau cu mâinile sau cu ramuri la porți și la ferestre, ca simbol al fertilității și al forței primăverii. De asemenea, se obișnuia ca tinerii să meargă în grupuri prin sat, cântând și dansând, apoi își alegeau perechea pentru anul respectiv. În Bucovina, ziua de Dragobete era și o zi de curățenie rituală. Fetele își spălau fața și mâinile cu apă de izvor sau cu rouă pentru a fi frumoase și sănătoase tot anul. În unele sate, fetele țeseau panglici roșii și albe pentru băieți, ca simbol al iubirii și al legăturii dintre ei.

În folclorul românesc, valență pozitivă au și Dragostele, create de Dumnezeu/Fărtate, făpturi mitice feminine, "zâne delicate" sau "semizâne blajine", care augmentează frumusețea celor ce se iubesc și urâțenia celor ce se urăsc. Potrivit opiniei lui Romulus Vulcănescu, "ele introduc în starea spirituală a celor îndrăgostiți respectul, bunăcuviința și omenia" (p. 287). Ele sunt echivalentul feminin al lui Dragobete, iar din punctul de vedere al lui Ivan Evseev sunt "personificări ale iubirii în întreaga varietate a acestui sentiment profund uman" (Enciclopedia semnelor și simbolurilor culturale, 1999, p. 145).

Zburătorul reprezintă una dintre cele mai complexe structuri mitice românești, situându-se la intersecția dintre imaginarul erotic, credințele demonologice și simbolismul inițiatic. Este asociat cu erotismul nocturn, cu tulburările psihosomatice ale adolescenței și cu interferența dintre uman și supranatural. Această personificare mitică a dragostei relevă modul în care comunitățile tradiționale concepeau sexualitatea, boala și trecerea dintre vârstele existenței. A fost asociat cu vechi spirite ale aerului sau cu demoni nocturni precreștini, ulterior asimilați de către demonologia populară. Originea acestui mit poate fi pusă în legătură cu substratul traco – dacic și cu influențe slave unde apar figuri similare precum incubusul sau spiritul erotic nocturn. În folclorul nostru, Zburătorul este descris fie ca un tânăr frumos, seducător, fie ca un "zmeu piriform («sul de foc lung, având cap de om»)" (Ivan Evseev, p. 494), care pătrunde în camera fetelor nemăritate. Prezența lui este asociată cu vise erotice, slăbire fizică, melancolie și tulburări emoționale. Lumea satului tradițional interpreta aceste simptome drept semne ale "Lipiturii" sau ale "luării de Zburător", o stare care necesita intervenții rituale, descântece sau practici magico – medicale pentru alungarea acestui spirit nefast.

Din perspectivă simbolică, Zburătorul este o personificare mitică a trezirii instinctului erotic și a anxietăților legate de sexualitate. În societatea tradițională, care se caracteriza prin norme stricte privind comportamentul sexual, mitul oferea o explicație acceptabilă pentru manifestările fiziologice și psihice ale pubertății. Astfel, responsabilitatea era transferată asupra unei entități supranaturale, diminuând sau înlăturând stigmatul social.

Din punct de vedere psihologic, acest mit poate fi considerat ca o proiecție a inconștientului, în care dorințele reprimate și temerile sunt convertite în proiecție mitică. În folclorul slav, întâlnim "zmora" sau "mora", figură asociată cu tulburări erotice și viscerale, ființă mitică ambivalentă: spirit al morții și al dorinței reprimate. Comparativ cu aceasta, Zburătorul se individualizează prin accentul pus pe dimensiunea inițiatică feminină, căci el apare aproape exclusiv în relație cu fetele tinere, aflate la pragul maturizării sexuale.

Dacă ne situăm pe coordonata antropologică, putem considera că ne aflăm în fața unui mit de trecere, în sensul definit de Arnold van Gennep, deoarece marchează simbolic tranziția de la copilărie la maturitate. Vizita nocturnă a Zburătorului corespunde unei faze liminale, caracterizată prin ambiguitate, anxietate, transformare identitară. Comunitatea intervine prin ritualuri de purificare și descântece, reintegrând ființa umană în ordinea socială.

În folclorul românesc, Zburătorul nu se circumscrie unei demonizări radicale. Chiar dacă este imaginat și perceput ca fiind periculos, el nu este în mod absolut malefic, ci ambivalent, reflectând tensiunea dintre eros și norma socială cutumiară.

Putem constata că Dragobete și Zburătorul sunt expresii mitologice ale aceleiași realități fundamentale: iubirea ca energie armonioasă și vitală a ființei umane.