Sunt captiv! Tac, îmi înghit urletele, căci nu știu când o să mă prindă iar între gheare. Orbecăi pe un culoar îngust, întunecat. Simt pereții zgrunțuroși, podeaua foșnitoare, bezna umedă. Înaintez. Către ce? Nu știu. Dar înaintez, convins că ăsta-i drumul care trebuie parcurs.

Degetele îmi tremură și simt cum calea-mi este barată. O ușă din metal. O pipăi. Simt mecanismele complicate, roți zimțate, lanțuri și bare. Trag, împing și toate zornăie. Pe ceafă mi se preling dâre de sudoare. Picăturile îngheață sub răsuflarea tăcută și rece. A cui, a cui?, mă întreb, și cuvintele îmi reverberează în minte. Răspunsul plutește undeva în apropiere, în beznă.

Ușa se deschide cu un scârțâit. Noul culoar e scăldat într-o lumină cețoasă, alburie. Un nor căzut cine știe de unde, prelins printre ziduri, prizonier în acest hol lunguieț. Miroase a zmeură, cel puțin așa am impresia. De undeva, din preajmă, se aud instrumente acordate, corzi care se încălzesc, note șlefuite, scârțâituri care se întind, miaună, torc și devin o muzică prelungă, tânguitoare.

Ceața se mai limpezește și întrezăresc o fereastră murdară. Chiar în capătul culoarului. Mă apropii de ea. O șterg cu mâna dreaptă. Văd o grădină înconjurată de tufe tunse, croite ca niște garduri verzi, drepte, cotind brusc, în unghiuri de 90 de grade.

Fereastra e o ușă, o nouă ușă pe care o împing. Credeam că-i toamnă, dar pășesc într-o primăvară luminoasă și caldă. Pe lângă tufele verzi observ flori parfumate, cu petale din zdrențe, haine ponosite, rupte și deșirate, dar care răspândesc un parfum care-mi umple pieptul. Merg printre ciudatele straturi de flori și zdrențe, flori din zdrențe și nu simt nevoia să întorc privirea, nu vreau să văd construcția din care tocmai am evadat, cazemată sau castel, bloc fantomă sau ce-o mai fi.

Plăcerea plimbării a luat locul groazei și înaintez cu soarele în față, deși nu-l văd, doar simt cum mă scaldă într-o căldură leneșă. Undeva, la orizont, se conturează o dâră întunecată, alungită. Nu-mi dau seama dacă e o gură monstruoasă ori o privire misterioasă. Dar nu încetinesc, merg mai departe.

Îmi dau seama că e o pădure, copaci care se multiplică unul din altul, lumină din întuneric, și se prelungesc, se duc și mă cheamă. Dar un vuiet icnește în spatele meu. O mână nevăzută mă întoarce pe călcâie, nici nu-mi dau seama când m-am oprit, și văd peretele stâncos și ușa prin care am ieșit. Am crezut că m-am îndepărtat, dar n-am făcut nici zece pași. Castelul e un munte care se zguduie. Ce-o să iasă de acolo? Sau mă cheamă înapoi?! Sunt înconjurat de flori din zdrențe, înmiresmate și luminoase.

Mai dau o pagină și citesc, citesc, citesc. Sunt prins în cămașa asta de forță din hârtie și cerneală, mă zbat, mă zbat ca un nebun doar ca să fiu sigur că rămân prins, prizonier la nesfârșit.

Citesc rând după rând și nu vreau să se mai termine. Citesc!