
Revistă print și online

Cartea lui Marius Manole, o confesiune intensă, urmărește parcursul unui actor profund și foarte talentat, care și-a obținut consacrarea în teatrul românesc, fără lapsusuri, ca să nu zic compromisuri. Totodată, este o carte de literatură care dezvăluie sursele dragostei și ale generozității.
Fericirea e în actul următor are o compoziție insolită, de-a lungul căreia nu uiți nicio clipă că te afli în fața scenei pe care joacă un mare actor. Încă de la titlu, cartea te situează în postura de spectator, fiind structurată în trei acte, fiecare, la rândul său, având scene cu titluri sugestive, unele tipic dramaturgice, altele (în special ultimul act) ducând spre mesaj.
De la copilărie la prezentul imediat, Fericirea e în actul următor te seduce prin emoția autentică, prin derularea cinematografică a scenelor și, mai ales, prin capacitatea rară de a crea eposul din dramă și luciditate – și o spun nu ca pe o trimitere la Camil Petrescu, ci pentru a defini pragmatic linia unui stil. Marius Manole își povestește viața în secvențe concentrate, ca niște miniaturi în care criptează un labirint emoțional, trasate cu acuitatea unui observator atent și sincer. Memorabil mi s-a părut episodul despre omul bărbierit, care începe halucinant cu un om agățat de tramvai, dornic să se bărbierească. Impecabil povestită, narațiunea devine și o marcă a volumului, înrudită cu alte scene, ca aceea a plecării de la Brăila la București sau a primei aniversări, unde dramaticul e redus, schițat, aproape codificat. Dar, spre deosebire de celelalte, episodul bărbieritului se duce spre un absurd ionescian, în care situațiile țin de cea mai înaltă ficțiune: schelele, tramvaiul, tăieturile de pe față constituie o poveste demnă de a fi pusă în scenă.
De altfel, observația, mai ales cea psihologică, conferă adâncime cărții. Rămâi în minte cu mentalități și atitudini, notate în detalii: Pazvante își amanetează lănțișorul ca Marius să-și poată plăti drumul spre București; portofelul minuscul al Florentinei, cu bancnote împăturite în multe feluri, e la dispoziția prietenilor; colegii (fără nume) îi întind corpul de sinucigaș în cadă; un director celebru îi dă un sfat care capătă valoare doar în timp etc. Portretele, contextul caracterologic dau veridicitate cărții, care, de la confesiune, se transformă, înaintează subtil spre ficțiune, făcând cartea de neuitat. Întâlnirea cu Răzvan Mazilu, portretul lui Radu Afrim ori omagiul discret al lui Ion Caramitru sunt imagini cu valoare clasică. În ciuda galeriei largi de personaje, la finalul lecturii îți rămân în minte aproape toate, chiar și cele pomenite doar cu numele mic sau doar ca simple apariții no name. Undeva, Manole spune că a început prin a juca emoții și a învățat să joace situații. Personajele lui sunt create emoțional și așezate permanent într-un context relațional, aproape actoricește. Însă ceea ce le "ține" este, în primul rând, intensitatea emoțională, fără egal, atât pe scenă, cât și în cartea de față, ca primă și evidentă valoare individuală. Amintindu-mi-l pe scenă, primul lucru care îmi vine în minte este capacitatea sa de a crea autentic emoție, iar proza se ridică pe aceeași calitate.
Normal, biograficul face din volumul de față încă un motiv de lectură. E imposibil să faci abstracție de valoarea autorului, ca actor de primă mărime. Ceea ce cucerește este, în primul rând, energia care hrănește speranța unui om înainte de a-și atinge idealul: facultatea, primele roluri, încercările numeroase de a intra în grațiile unui regizor, de a obține un angajament ferm – toate astea sunt universal valabile și cuceresc prin capacitatea empatică, prin sinceritatea narării. Marius Manole nu se prea laudă cu succesele, deși le menționează, ci se oprește asupra complexității lor, neuitând niciun moment drumul parcurs până acolo. Detaliul, acțiunea interioară, viața care leagă două mari roluri (și personaje) interesează mai mult. Îți rămâne în minte cum actorul aleargă de la Năpasta lui Afrim spre teatrul Godot, iar la prima replică mai are încă în gură pământul din ultima scenă din Năpasta. Te face să participi alături de el la emoția unui spectacol, îl vezi cu "ochi de vampir" într-un rol, îi simți disperarea existențială, pe când înghite somnifere. După cum sunt scene memorabile în care imaginea unanim cunoscută a actorului renaște din cuvintele cărții, ca în scena unei audiții la TNB, unde apare bronzat, tuns scurt, cu "șalvari" albi și tricou marinăresc, ca într-una dintre imaginile lui de referință.
Fără infatuare, fără nimic din orgoliu actoricesc, Marius Manole a scris o carte în care povestește nu atât cum a ajuns un actor aplaudat pe toate scenele, ci care a fost drumul maturizării sale, care sunt fundamentele caracterului său. Iar între toate, dragostea de oameni, neastâmpărul creativ și generozitatea sunt trei dintre trăsăturile care mi-au rămas mie în minte.
Prozatoare, autoarea romanelor Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Logodnica (2017), cunoscută mai ales prin trilogia fanariotă (Homeric, 2019, Mâța Vinerii, 2017 și Manuscrisul fanariot, 2015, a mai publicat Zogru (2006), Cămașa în carouri (2010), Omulețul roșu (2004), Mămica la două albăstrele (2013), Paturi oculte și Zavaidoc în anul iubirii (2024), plus peste 300 de povestiri. Cel mai recent roman al său este Ferenike (2025). În jur de 40 dintre scrierile ei au fost traduse în 17 limbi, între cele mai recente The Book of Perilous Dishes (2022, 2024, Londra), A malom kísértete (2024, Budapesta) și Dorëshkrimi fanariot (2024, albaneză). Debut: Dicționar de simboluri din Opera lui Eliade (1997). Are titlul academic de profesor univ. dr., cu specializarea în istoria culturii și civilizației universale pentru film. Premii: premiul pt. Proză al Uniunii Scriitorilor /2008 și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române/2009. https://doinarusti.ro