Diseară e noaptea de sânziene. Fără busuioc sub pernă anul ăsta. Sau următorul. Sau alții care vor mai urma. Nu după ce l-am pierdut pe Nikolai. Nu după ce mi s-a sfâșiat inima în mii de fâșii sângerânde. Astăzi nu vreau să aud pe nimeni. Nu vreau să o ascult pe mama care-mi spune că sunt tânără și că trebuie să-mi găsesc pe cineva. Nu vreau să-l ascult pe tata care mă bate la cap cu mutatul din casa asta surghiunită de amintiri. Nu vreau să o ascult pe Eliana, vecina de la trei plângându-se că i-am luat locul de parcare, deși la blocul nostru nu există locuri rezervate. Nu vreau să-mi mai ascult gândurile care mă răscolesc. Astăzi vreau să mă abandonez în tăcere. Ziua trece cu o nonșalanță și o perversitate cunoscută. Iar am pierdut timpul și n-am făcut mai nimic. Adevărul e că zilele astea îmi e greu să fac până și cel mai simplu lucru. Nu pot sa ies din mintea mea, nu pot să rup zapisul gândurilor mele. Așa că fug. Alerg către vise și mă rog ca ziua să se sfârșească de îndată ce pleoapele mi se închid și luna-ncepe să-mi descânte somnul. Nădăjduiesc să-l vad în seara asta. Să îl mai ating și să-l mai sărut încă o dată.

Îl visez întors cu spatele la mine. Se ascunde în semi-întuneric, dar rânjetul copilăresc din colțul gurii îl vădește. Îi urmăresc privirea și în scurt timp îmi dau seama de ce râde. În colțul de lângă biblioteca din mansardă se joacă un porumbel. O fi intrat pe fereastră, se întâmplă des la bloc. Sau obișnuia să se întâmple până când ne-am decis să transformăm o porțiune din podul blocului în mansardă. Porumbelul șchiopăta. Mi s-a făcut milă în clipa aceea. Am dat să mă apropii de el să-l îngrijesc, când deodată iese o pisică și îl înșfacă, trăgându-l după sine, în întuneric. Oripilată de ceea ce văzusem, mă uit la el dezamăgită, întrebându-l din priviri cum poate să râdă la o odioșenie ca asta. Începe să râdă isteric, iar zgomotul răsună cu ecou, dar nu reușește însă să acopere zbaterea de aripi a păsării care se lasă târâtă spre moarte.

Mă trezesc cu râsetul acela diavolesc în minte și cu zbuciumul de aripi în urechi. A fost un vis de Sânziene pe care mi-aș dori să-l uit. Oare ce a vrut să-mi spună el prin tăcerea lui? Poate că îi era foame dincolo. Poate în felul ăsta îmi cerea de pomană. Azi mă duc să mă spovedesc. Și după mă duc la cimitir să împart.

În ciuda forfotei zilei, n-am reușit să înduplec zgomotul acela înfiorător să plece. M-a urmărit toată ziua. Poate doar mi s-a părut. Poate că a fost de la durerea apăsătoare de cap, de la vacarmul de pe străzi și din parcuri. Când ajung acasă, n-o să mai aud nimic. Nu e niciun porumbel. Visele nu se adeveresc. Ostenită, mă așez în pat. Fâlfâit de aripi, zgâriat de podea. Se aude din nou. Mă gândesc serios dacă nu cumva îmi închipui toate astea. Îmi mușc buza de jos, a convingere. E real. Încăierarea din vis se aude din ce în ce mai tare. M-am decis: merg în mansardă să mă conving cu o ultimă dovadă. Pe vreme ce urc scările, amintirile mă răscolesc. Se rostogolesc peste mine valuri-valuri: râsete, mângâieri, povestiri de nu-mă-uita. N-am mai intrat în camera aia de la accident. N-am mai vizitat dormitorul viselor noastre de proaspăt căsătoriți de un an. Împing încet ușa, căutând cu privirea semnul neliniștii și negăsindu-l, mă uit cu atenție la lucrurile uitate de timp: pozele de la nuntă, baldachinul alb, biblioteca ticsită de cărți și albume de muzică, foișorul cu catifea roz improvizat pentru citit din fața ferestrei. Toate neatinse. De vreme, de lacrimi, de tristețe. Și nici de... Nu se poate! Mă uit mai atent și constat că toate lucrurile sunt neatinse de praf. Perdelele de un alb imaculat, cărțile de pe raft ca și când le-am lăsat din mână doar pentru un răgaz să-mi beau cafeaua, ferestrele de o curățenie translucidă. Nu tu pânze de păianjen, nu tu vârtejuri de praf și iz de mucegai. Ca și când... camera ar fi fost încă locuită. Zgomotul de temut mă trezise brusc din transă. Pe pervaz, o pisică neagră târăște cu colții aripa unui porumbel rănit. Îl înșfăcă, trăgându-l după sine, în lumină. Sentimentul de deja-vu mă arde în capul pieptului, îmi paralizează gândurile, iar gustul de metal îmi amorțește limba. Nu pot să țip. Mă uit neputincioasă cum diavolul târăște porumbelul de sub ochii mei și îl trage afară. Îngrozită, trântesc fereastra, trag perdeaua și ies din cameră. Sigur am visat. Mă pun înapoi în pat și mâine va fi o altă zi.

Mă trezesc ca după un coșmar, încercând să alung din minte întâmplările zilei de ieri. Zgomotul a dispărut. E liniște. Astăzi chem preotul să facă sfeștanie. O să fiu mai împăcată după ce se isprăvește și asta. O să postesc și o să alung răul din casă. Doar așa o să-mi găsesc pacea. Pe a mea și pe a lui.

După slujbă, las fereastra deschisă să se aerisească. Încă miroase a tămâie. Las și o vază cu flori pe noptieră ca aerul să se împrospăteze. Sting lumina și închid ușa. Las în urmă casa pentru ceva vreme. Se apropie Sân Petru și merg la țară să sărbătoresc ziua de nume a tatei. Mă întorc după două săptămâni. Acasă. La mine. La noi. Primul lucru pe care îl fac este să urc în mansardă: am uitat de flori, cu siguranță apa a stătut și acum duhnește. Mă pregătesc să fiu întâmpinată de mirosul de putreziciune când constat că nu există. Crinii din vază sunt neatinși. Neofiliți. Și parfumul lor inundă întreaga încăpere. Adie vântul. Am uitat geamul deschis. Și totuși... nu e praf. Tablourile, albumele, cărțile, podeaua. Cuprinsă parcă de o curiozitate și de un entuziasm nebun, alerg până la bucătărie și curăț o portocală. Preferatele lui. O pun pe o farfurie și o las pe etajeră. Mă întorc în fiecare zi să constat că totul rămâne la fel. În mansardă nu se așterne praful. Florile nu ofilesc. Feliile de portocală nu se usucă. Filele cărților nu îngălbenesc. Vântul nu îmbâcsește amintirile. Păianjenii nu astupă, în mreaja lor, trecutul. E ca și când aici locuiește cineva. E ca și cum există o viață și o voință hotărâtoare care rezistă împotriva timpului.

Trec zile, trec săptămâni, trec luni, iar praful din mansardă nu cade niciodată. N-am mai ieșit de săptămâni din casă. E prea frig afară. În pod e cald și bine. Azi, după ani de zile, am decis sa dorm aici. Am găsit în sfârșit puterea de a trece peste amintiri. Mă-ntorc la patul meu cu cearșafuri mirosind a lavandă, la foișorul de catifea roz unde îmi petreceam diminețile citind. Noaptea asta o sa pună capăt întunericului. Iar mâine va fi un nou început...

Katerina? Pot să intru? În holul de la intrare răsună vocea vecinei de la trei. Katerina, n-ai mai ieșit din casă de săptămâni, părinții tăi m-au rugat să văd ce faci... De ce nu răspunzi la telefon? Katerina, urc, să știi. Eliana ajunge în fața mansardei și bate la ușă. Cum nu răspunde nimeni, încearcă și clanța. În zadar. Ușa e încuiată pe dinăuntru. Katerina, dacă nu răspunzi, chem pompierii să știi! Eliana nu exagerează niciodată în astfel de privințe. În jumătate de oră, ajunge un echipaj. Forțează ușa din balamale. Când o deschid, întuneric beznă. Avalanșă de praf, un miros de apă clocită de la vaza cu crini ofiliți și o duhoare insuportabilă, ca de hoit. Lângă bibliotecă, rămășițele unui porumbel. Sub baldachin, coroane de pânză de păianjen. Perdele negre, îmbâcsite. Patru felii de portocală, deshidratate. Diseară e noaptea de Sânziene. Fără busuioc sub pernă anul asta. Sau următorul. Pentru că nu va mai fi unul...