In memoriam scriitoarei Maria Cristina Pîrvu (1976-2020), cu prietenie, pentru admirația ei față de Proust și pentru blândețea ei

Despre o filosofie a blândeții

De mică voiam să fac din citit o profesiune. Am studiat literatura timp îndelungat. Și mi-am schimbat ideile despre ea de multe ori. Am învățat și am dezînvățat, ca să inventez un cuvânt în maniera lui Proust. În liceu învățam că opera autorilor nu are legătură cu biografia acestora și era important să le separ în analizele literare. Mai târziu, în America, l-am citit pe Stanley Fish, care spune că numai contextul interpretativ al unor comunități de cititori te conduce la interpretarea unui text, că interpretezi prin niște clișee de lectură care îți sunt inoculate uneori fără să îți dai seama. Învățasem că literatura bună e importantă în sine, pentru efectul estetic și nu e nicidecum menită sa fie terapeutică. O carte ca cea a lui Alain de Botton pe care o comentez acum nu m-ar fi interesat deloc atunci. Azi, în cazul lui Proust, cred cu desăvârșire că viața autorului a inspirat tot ce a produs romancierul francez.

Alain de Botton e un scriitor englez care a publicat, la începutul carierei lui, o carte cu un titlu intrigant: "Cum poate Proust să îți schimbe viața " (How Proust Can Change Your Life Picador, 1997). De Botton l-a citit pe Proust din perspectiva unui psiholog. A arătat că scriitorul francez a știut să se răzbune pe suferința din viață în ficțiune, a fost generos cu prietenii pe care îi flata ca să le facă plăcere și a păstrat atitudinea cinică, critică și caustică doar pentru personajele din ciclul său romanesc, În căutarea timpului pierdut.

Cartea lui de Botton este o introducere în universul lui Marcel Proust printr-o analiză a personajelor lui Proust ca pacienți. În realitate, este o invitație la a ne reînvăța să trăim – mai atent, mai conștient, mai blând. De Botton extrage din În căutarea timpului pierdut lecții practice: cum să nu ne plictisim, cum să observăm frumusețea lucrurilor banale, cum să suferim cu sens, cum să fim atenți la ceilalți. Dar dincolo de aceste lecții, cartea deschide un drum spre o operă coerentă care va construi, carte cu carte, o veritabilă pedagogie a sufletului. Alain de Botton scrie cu modestie dintr-un imperativ psihologic, când și pentru că are lucruri importante de spus.

Daca Derrida ar fi vrut să vadă filosofia predată încă de la școala primară, Alain de Botton propune o școală a inteligenței emoționale care se sprijină pe filosofie și artă.

O operă construită pe blândețe și luciditate

Alain de Botton este un scriitor atipic: am putea spune că face "vulgarizarea" filosofiei, dar nu simplifică ideile, ci le face accesibile. De la The Consolations of Philosophy, în care Schopenhauer sau Epicur devin prieteni de conversație cotidiană, până la The Course of Love, un roman care reconstruiește iubirea ca proces de învățare continuă, întreaga sa operă urmărește să consoleze cu idei filosofice.

Într-o cultură care ne împinge spre succes, performanță și imagine, el ne oferă o estetică a atenției și o etică a fragilității. Ne învață că a fi atent este o formă de iubire. Că suferința poate avea sens și că Proust a suferit cu succes, căci a creat o operă majoră. Că sensibilitatea nu este o slăbiciune, ci o forță. Că o relație reușită nu este una perfectă, ci una în care două persoane învață să se « repare » reciproc.

Și, mai ales, că noblețea nu este o calitate rezervată familiilor ilustre sau celor cu merite istorice. Într-una dintre ideile sale cele mai interesante, expuse într-un roman de tinerețe, Kiss and Tell, publicat în 1996, Alain de Botton propune un arbore genealogic al sufletului: un sistem imaginar în care oamenii nu sunt onorați pentru cuceriri politice sau succese financiare, ci pentru generozitate, empatie, bunătate. În acest univers moral, adevărata noblețe nu este cea de sânge, ci aceea a comportamentului bun. O idee tăcut revoluționară, care ne obligă să reevaluăm ce anume respectăm cu adevărat la ceilalți – și la noi înșine.

În acest roman dedicat unei prietene, Isabel, de Botton propune, la un moment dat, o biografie scrisă din perspectiva acesteia – cum își descrie ea membrii familiei (depresivi, autoritari, agresivi, masochiști, sensibili, intelectuali, poeți, etc) și ce învață din aceste descrieri, căci autorul continuă cu o listă intitulată "Ce n-aș face niciodată propriilor mei copii".

Noblețea bunătății și paradoxul recunoașterii sociale

Continuând în acest sens, într-una din conferințele lui, Alain de Botton propune o idee intrigantă: dacă ar aduce pe scenă o bunicuță care a trăit o viață de o rară bunătate, o femeie care a iubit necondiționat, a ajutat și a făcut bine fără să ceară nimic în schimb, oare am fi impresionați?

Societatea noastră e adesea orbită de realizările exterioare: diplome, funcții, bani, faimă. În contrast, bunătatea este rar apreciată. Suntem obsedați cu fericirea, când strămoșii noștri nu sperau decât să supraviețuiască. Nu ne mulțumim cu o viață mediocră și alergăm după țeluri inutile de teamă că, dacă ne oprim să reflectăm asupra motivelor acestor eforturi, ne-am confrunta cu adevărul tragic că nu am fost iubiți necondiționat de părinți când am fost copii. De Botton ne provoacă să ne întrebăm dacă nu cumva aristocrația adevărată este cea a inimii, nu a titlurilor.

Această idee — un arbore genealogic în care oamenii sunt evaluați după calitatea sufletului și nu după realizările lor sociale — deschide o perspectivă originală asupra modului în care ne raportăm la ceilalți și la noi înșine. E o chemare la o redefinire profundă a ceea ce înseamnă să fii cu adevărat "nobil".

O școală pentru suflet: The School of Life

Poate cel mai important proiect al său este The School of Life, o platformă educațională globală care propune o alternativă reală la educația formală. Aici înveți cum să încetezi să te autosabotezi împăcându-te cu copilăria ta. Pe canalul YouTube al Școlii vieții, videourile – de doar câteva minute – sunt mici lecții de viață despre dragoste, frică, rușine, intimitate, moarte. Încercați să vizionați videoul despre anxietate, unde Alain de Botton citează și ilustrează fraza următoare din Donald Winnicott : "Catastrofa de care te temi că se va întâmpla s-a întâmplat deja." Dacă suntem predispuși la anxietate, lucrul de care ne temem cel mai probabil s-a întâmplat deja când eram copii.

Această insistență pe educația emoțională este, cred, ceea ce face din Alain de Botton un autor esențial al timpului nostru. Pentru că el a înțeles că lumea nu va fi mai bună doar prin inovație tehnologică, ci și – mai ales – prin înțelegerea traumelor, prin blândețea față de sine, prin cultivarea răbdării, a capacității de a asculta și a iubi matur.

Adevăruri care merită repetate

De Botton revine, cu intenție, asupra acelorași idei în cărțile și conferințele sale. Pentru că – ne spune el – adevărurile simple nu se rețin ușor. Iată câteva dintre cele care merită repetate:

Pesimismul ne face mai fericiți decât căutarea cu orice preț a hedonismului, pentru că ne eliberează de așteptările nerealiste. Dacă ne așteptăm ca viața să fie grea, nu vom mai fi atât de dezamăgiți când chiar este.

Comportamentele noastre nocive din viața adultă au fost, de fapt, soluții ingenioase ale copilului care încerca să supraviețuiască unor situații stresante. Ce era salvator atunci devine dăunător azi – dar dacă înțelegem asta, putem începe să ne vindecăm. Reacționăm exagerat din cauza rănilor vechi. Educația emoțională ne ajută să recunoaștem aceste declanșatoare și să reacționăm mai calm.

Părinții noștri au fost, poate, bine intenționați, dar lipsiți de instrumente emoționale. Eșecul lor de a ne înțelege nu ne-a fost întotdeauna vizibil, dar ne-a modelat profund.

Călătoria nu ne scapă de noi înșine dar, aleasă cu grijă, poate să ne vindece sufletul și să ne deschidă mintea. Mergem în locuri frumoase ca să ne eliberăm de ceea ce simțim, dar ne ducem, inevitabil, cu noi pe noi înșine. Cele mai frumoase călătorii sunt cele în care ne-am simțit văzuți și iubiți de însoțitorii călătoriilor noastre.

Educația emoțională ne învață să ne recunoaștem corect emoțiile și să căutăm legături umane. Alain de Botton ne spune că și Iisus a mers sa își caute apostoli (care nu erau perfecți) și că, dacă nu avem prieteni, trebuie să mergem să îi găsim și că nu avem nevoie de mai mult de doi sau trei buni prieteni.

Educația emoțională este deci o parte esențială, dar adesea neglijată, a dezvoltării personale. Prin explorarea identității emoționale, a copilului interior și a moștenirii emoționale, dobândim instrumente pentru a ne vindeca rănile și a răspunde mai înțelept provocărilor vieții.

O operă care construiește o cultură a sufletului

Dacă ar fi să-i găsim o misiune lui Alain de Botton, aceasta ar fi să construiască o cultură a sufletului. Să reabiliteze ideea că viața interioară contează. Că nu suntem doar suma realizărilor noastre, ci și a rănilor noastre. El nu ne promite rețete de fericire. Ne oferă, în schimb, unelte de înțelegere. Nu ne spune să fim puternici, ci că e normal să fim fragili și idioți. Și în asta constă forța lui.

În How Proust Can Change Your Life, Alain de Botton analizează gelozia nu ca pe o slăbiciune de caracter, ci ca pe o formă de cunoaștere intensificată. Gelozia lui Swann față de Odette devine un exemplu emblematic: un bărbat care, odată îndrăgostit, începe să vadă lumea nu așa cum este, ci așa cum ar putea fi – plină de mistere, de secrete, de versiuni alternative ale realității.

Swann, care în mod normal ar fi fost rațional și sigur pe sine, devine un detectiv al emoțiilor, un interpret al gesturilor și al tăcerilor. De Botton subliniază că această transformare nu este absurdă, ci profund umană: în iubire, dorința de a îl cunoaște pe celălalt devine neliniștitoare, pentru că ne dăm seama cât de puțin știm, de fapt, despre ea sau el.

Proust arată deci că gelozia este o formă de hiperatenție: Swann începe să observe detalii pe care altfel le-ar fi ignorat, să-și imagineze scenarii, să pună întrebări. Dar această atenție nu duce la adevăr, ci la confuzie – lumea devine un caleidoscop de posibilități, în care nimic nu mai este sigur. De Botton interpretează acest lucru ca o lecție despre limitele cunoașterii în relațiile umane: nu putem ști niciodată totul despre celălalt, iar iubirea ne obligă să trăim cu această incertitudine. Mai mult, gelozia lui Swann este și o lecție despre autoiluzie. El presupune că părțile necunoscute ale vieții lui Odette sunt identice cu cele pe care le cunoaște – o eroare fundamentală. De Botton ar spune că această presupunere este comună: proiectăm asupra celorlalți ceea ce vrem să vedem, și suferim când realitatea nu corespunde proiecției.

În final, gelozia nu este doar o dramă personală, ci o fereastră spre natura umană. Proust, prin Swann, ne arată că iubirea ne face vulnerabili, dar și mai lucizi. Iar de Botton ne învață că această luciditate, oricât de dureroasă, este o cale spre o înțelegere mai profundă a noastră și a celorlalți.

Tot în cartea sa despre Proust, Alain de Botton discută despre prietenie, analizând scrisoarea scriitorului francez către Anna de Noailles și exagerările sale afective nu ca niște minciuni, ci ca o formă subtilă de ipocrizie afectuoasă.

Când Marcel Proust o întâlnise pe Anna de Noailles, romancierul francez fusese fascinat de această tânără susținătoare a cauzei Dreyfus, cu care împărtășea și o constituție fizică fragilă. Cei doi scriitori au întreținut o corespondență timp de aproape 20 de ani la începutul secolului al XXlea. Proust i-a răspuns într-una din scrisorile sale contesei, care îi trimisese un roman al ei, La Domination. Alain de Botton evocă acest răspuns în ceea ce numește un fenomen al "proustificării" :

"O altă țintă favorită a "proustificării" a fost poeta și romanciera Anna de Noailles, autoare a șase colecții de poezie uitabile, dar care, pentru Proust, era un geniu demn de a fi comparat cu Baudelaire. Când i-a trimis un exemplar din romanul ei La Domination, în iunie 1905, Proust i-a spus că ea dăduse naștere unei întregi planete, "o planetă minunată, câștigată pentru contemplația omenirii". Nu era doar o creatoare cosmică, ci și o femeie de o apariție mitică: "N-am nimic să-i invidiez lui Ulise, pentru că Atena mea e mai frumoasă, are mai mult geniu și știe mai multe decât a lui." (How Proust Can Change Your Life p. 136). Aș fi dorit ca de Botton să fi menționat măcar într-o notă că Anna de Noailles spusese cât de jenată era de aceste complimente.

De Botton sugerează că Proust nu era un ipocrit în sensul clasic. Exagerările sale – cum ar fi comparația Annei cu zeița Atena sau afirmația că a creat o planetă întreagă prin romanul ei, La Domination, sunt gesturi de afecțiune, menite să întărească o relație.

Pentru Alain de Botton, această scrisoare nu este o simplă declarație de admirație, ci un exemplu de ceea ce el numește "ipocrizie necesară" în prietenie. De Botton nu vede în exagerările lui Proust o minciună, ci o formă de afecțiune exprimată prin limbaj poetic și hiperbolic. Complimentele grandioase, comparațiile mitologice și metaforele cosmice sunt, în fond, gesturi de apropiere.

De Botton mai amintește că, într-un articol publicat în Le Figaro, Proust își exprima admirația profundă și față de poezia Annei de Noailles, în special față de versurile din ciclul Les Eblouissements. Citând două versuri care l-ar fi marcat profund, se întreba dacă cineva a auzit versuri mai splendide decât acestea :

« Tandis que détaché d'une invisible fronde,

Un doux oiseau jaillit jusqu'au sommet du monde. »

De Botton scrie cu ironie despre atitudinea hiperbolică a lui Proust în comentariile despre aceste versuri:

"Cunoașteți o imagine mai splendidă și mai desăvârșită decât aceasta?" a întrebat el — moment în care cititorii săi ar fi putut fi iertați că au murmurat "ei bine, da" și s-au întrebat ce anume l-a posedat pe cronicarul lor îndrăgostit." (How Proust Can Change Your Life p. 136).

În viziunea lui de Botton, aceste "proustificări" sunt măști afective, menite să compenseze o stimă de sine fragilă și o dorință profundă de conexiune. Astfel, scrisoarea lui Marcel către Anna devine un exemplu de cum prietenia cere uneori o doză de teatralitate. Complimentul exagerat devine o formă de empatie. Alain de Botton amintește cu uimire în cartea sa și despre întâlnirea dintre Marcel Proust și James Joyce. Cei doi romancieri geniali ai vremii lor nici nu au discutat între ei !

Proust a ales să concentreze în personajele și în opera lui toate comentariile caustice și lecțiile ironice ale vieții. În viață, a fost generos și politicos cu contemporanii săi.

În Cum îți poate schimba viața Proust Alain de Botton explorează teme precum importanța atenției la detalii, valoarea suferinței, mecanismul memoriei involuntare și rolul artei în înțelegerea sinelui. Prin exemple din viața și scrierile lui Proust, autorul ne arată cum putem deveni mai conștienți de momentele aparent banale, cum putem cultiva răbdarea și cum putem găsi sens chiar și în dificultăți.

De Botton analizează cinci personaje din romanul lui Proust care suferă fără a învăța nimic din durerea lor. În loc să-și confrunte direct suferința, să-și analizeze sincer emoțiile și să accepte realitatea, ele recurg la soluții false, autoînșelătoare, raționalizări sau comportamente compulsive, care nu fac decât să le prelungească nefericirea. Aceste personaje devin prizonierii propriilor iluzii, incapabile să transforme durerea în înțelegere.

Astfel, romanul lui Proust devine o lecție despre necesitatea confruntării directe cu suferința pentru a o transforma în cunoaștere autentică. În același timp, Proust propune o viziune matură asupra relațiilor umane și a admirației intelectuale: afecțiunea nu exclude luciditatea, iar respectul nu presupune orbire. De Botton spera pentru cititorii lui Proust să ia cu ei lecțiile din romanele acestuia despre comportamentele personajelor sale în viața lor și să se întrebe cum ar analiza Proust o anumită circumstanță și ce personaj al lui tocmai ne-a surprins cu imaturitatea sa. Iar suferința poate fi o sursă de înțelepciune dacă este trăită cu onestitate și reflecție.

În cartea sa, de Botton îmbină eseul filosofic cu umorul subtil și analiza literară, oferind o reinterpretare accesibilă a operei lui Marcel Proust. Departe de a fi o simplă biografie sau o introducere în literatura proustiană, cartea devine un ghid de viață neconvențional, construit pe ideea că arta și introspecția pot transforma modul în care percepem lumea. Autorul englez va continua în acest sens să scrie multe cărți și articole despre cum putem să ne educăm pe noi înșine la școala vieții ca să aspirăm la o calitate mai bună a acesteia, cum am reuși la un moment dat să fim mai îngăduitori cu noi înșine, să înțelegem că suntem la urma urmei niște idioți care nu o să pricepem niciodată nimic din viață, dar conștiința acestui fapt ne poate ajuta să nu ne judecăm prea aspru și să nu ne luăm în serios și ne-ar încuraja a continua a ne șlefui prin filosofie și artă, prin lecturi și prin cultivarea frumuseții și a unui trai mai modest. Așa am reuși să fim și mai tolerabili față de alții.

Pentru mine, How Proust Can Change Your Life nu a fost o simplă lectură. A fost începutul unui alt mod de a înțelege lumea. Nu Proust mi-a schimbat viața. Alain de Botton a făcut-o. Iar dacă ar fi să-i rescriu titlul cărții, aș spune fără ezitare: How Alain de Botton Can Change Your Life. Și această aserțiune nu e o proustificare.