...nu te teme că viața ta va lua sfârșit. Teme-te că nu va începe niciodată!

Prima parte a vieții mele a decurs diferit. Și pentru că încă din primii mei ani s-au întâmplat lucruri care m-au făcut diferit de alții. S-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă, în acei ani când nu contăm prea mult în ochii celorlalți prin ce anume facem, însă realitatea întâmplărilor pot lăsa urme adânci și sentimente puternice în trecutul tău. Dar acestea le știm și le păstrăm amintirea numai noi, atunci, în primii ani de viață, alături de cei dintâi prieteni sau camarazi de joacă. Sunt anii de până la școală deoarece programul și disciplina acesteia croșetează cu timpul în așa fel încât să-ți definească un traseu social și te alungă de lângă prietenii tăi reali și imaginari de până atunci.

Așadar, undeva până în gimnaziu, vecinătatea mea era strada și câteva case din preajmă, care o înconjurau. Eram câțiva copii de vârsta mea, desigur, și o margine de oraș, nu foarte îndepărtată, la capătul unui drum care mărginea un mare cimitir, între timp dispărut. Indiferent ce anume ne găseam să facem mai întotdeauna terminam ziua cu o singură alegere, să jucăm «cavalerul refuzat». Se întâmpla să fim, pentru acest joc, exact grupele care trebuiau, adică în grupul băieților eram cu unul în plus. Jocul însemna ca fiecare fată să-și aleagă un partener printr-o reverență, așa cum auziserăm că făceau domnișoarele când erau invitate la bal. Desigur, în lumea noastră de margine de lume, deși așezată, nu existau soirele și cu atât mai puțin baluri dar șoaptele orașului aduceau astfel de vești în discuțiile părinților noștri.

Problema nu era neapărat jocul ci faptul că eu întotdeauna deveneam «cavalerul refuzat» al străzii, pentru un motiv care îmi scapă acum însă ce resort interior îl făcea să se repete în alegerea prietenilor mei de atunci, ei bine asta nu am putut afla niciodată. Care sa fi fost motivul pentru copiii de atunci, să fi făcut mereu aceeași alegere, în privința mea?! Comoditate, indiferență sau cruzime? «Cavalerul refuzat» nu primea neapărat oprobiul grupului deși era desigur neplăcut să fi mereu refuzat de fetele pe care le cunoșteai și apoi urmau poruncile sau pedepsele iar una dintre pedepse, cea din urmă de fapt, care a pus capăt jocului pentru mine, a fost cea mai îndrăzneață. Și am acceptat-o tocmai pentru a dovedi fetelor care nu-mi dăruiseră vreodată o reverență, că eu aș fi meritat pe deplin reverențele lor iar un «cavaler refuzat» poate duce la bun sfârșit orice sarcină, poarte îndeplini orice dorință, poate suporta orice caznă. Ajunseră probabil să se gândească până unde vor putea ajunge cu pedepsirea mea.

Era un sfârșit cald de primăvară și în acel timp murise o adolescentă, era ceva mai mare față de noi, și murise din cauza unei răceli transformată în pneumonie, care apoi se complicase. Nu o cunoscusem, locuia câteva străzi mai departe însă convoiul ei funerar trecuse și pe strada noastră și cu toții l-am urmărit. I-am zărit fotografia și mi s-a părut în privirea de atunci, foarte frumoasă, cu un păr lung, împletit în bucle negre în jurul tâmplelor iar ochii mari și negrii, deveneau pătrunzători și deosebit de scânteietori cu orice privire s-ar fi oprit mai mult asupra lor.

Pedeapsa primită în seara aceea a fost să duc o floare la mormântul ei după lăsarea întunericului. Iar proba curajului meu era să întorc una din garoafele de hârtie roșie așezate în chip de coroană pe mormântul ei. Nu mai fusesem într-un cimitir cu atât mai puțin după lăsarea întunericului. Îl priveam desigur, dincolo de gard, în drumurile mele ocazionale și îmi închipuiam că acolo trebuie să fie o altfel de lume, pentru care trebuie să crești pentru a o înțelege. Iată-mă acum în fața acestui oraș al morții, unde suflete de toate vârstele își aflau odihna veșnică iar crucile de piatră albă licăreau în lumina lunii care se așeza liniștită și senină peste umbrele și aleile acestui oraș neînsuflețit. Am trecut prin gardul făcut din ghirlande de fier și aveam în mâna dreaptă un trandafir luat din grădina familiei iar câțiva dintre prietenii mei de atunci m-au însoțit până la gardul cimitirului. Nu știam unde se află mormântul dar trebuia să fie unul cu multe coroane de flori, le știam, le văzusem iar ea, ea se numea Marie Auber.

Am intrat printr-o zonă lăturalnică și m-am îndreptat către aleea principală pe unde văzusem că intrase convoiul funerar iar de acolo trebuia să merg mai apoi la stânga după un cavou uriaș acoperit de o cupolă sprijinită de colonade. Se strecurase în mine teama că eternitatea s-ar putea mișca cu vreuna dintre statuile care apăreau de după vreun pom sau lespede funerară, iar apoi vreun înger de piatră și-ar putea îndrepta spre mine capul, în tăcere, privind în urma mea. Dar am ales să nu privesc în urmă și să păstrez această temere a unor posibile mișcări, a unor posibili pași șovăitori, care se stingeau în tăcere, în spatele meu. Eram pătruns de atâta liniște care se afla în preajmă încât imaginația mea începuse să-mi proiecteze posibile întâmplări. Le țineam cumva cu răsuflarea oprită deși am ales să nu alerg pentru că fuga grăbește spaima dar am lăsat mersul iute și privirea care se îndrepta în toate direcțiile. Am descoperit că sunt aproape de aleea principală, cu deschiderea ei largă pe axa cimitirului și am pătruns în ea. Am rotit privirea și în spatele meu se deschidea drumul către poarta cimitirului iar de cealaltă parte, în depărtare, se afla o capelă luminată de un bec amorțit iar până acolo se strecura un drum lung ale cărui margini licăreau în lumina lunii.

Am ridicat mai bine privirea și am descoperit cavoul pe care-l căutam și m-am îndreptat către el iar de acolo m-am strecurat ușor printre morminte zărind printre umbrele pomilor mormântul căutat. M-am apropiat de el încet iar curiozitatea și nerăbdarea alergau cumva înaintea mea ca niște personaje decupate din mine și stranii pe când teama încerca să potolească spaima să se dezlănțuie. Mă îndepărtasem destul de mult de locul intrării dar nu mai puteam da înapoi. Aproape că ajunsesem. Vedeam coroanele de flori care formau un munte de ghirlande peste mormântul tinerei iar când am ajuns în dreptul ei am întins mâna dreaptă să așez trandafirul. Sentimentul că sunt  privit m-a pătruns îndată iar în fața mea am zărit fotografia ei cu ochii aceia pătrunzători care pentru o clipă am zărit că aveau licăriri iar umbra mormântului prinse a se mișca, retrăgându-se încet și apoi ridicându-se din nou deși cerul era limpede, lipsit de nori, iar luna strălucea, mare și copleșitoare.

Când umbra a revenit la înălțimea ei acoperindu-mi aproape chipul am avut sentimentul că primisem o reverență, iar una dintre florile de hârtie, care imitau garoafe îmbobocite și-a deschis petalele și pe aceasta am luat-o încet și am ridicat-o pentru a o privii înainte de a o strecura în buzunarul tunicii. Dar îndată ce m-am hotărât să plec am zărit siluete albe, aproape stranii, care flanau la câteva alei distanță și am observat apoi că floarea de hârtie începea să-și strângă petalele când am pornit în direcția de unde venisem. Când m-am îndreptat în sens opus petalele s-au deschis iar. Și mi-am spus că trebuie sa fie un semn și că fără alte gânduri să păstrez drumul de întoarcere cu floarea deschisă iar drumul acesta a fost diferit. Să-l numim așa deși pentru mine a fost unul fără de întoarcere.

Evident că am supraviețuit experienței insolite și am ajuns acasă într-un târziu, în noapte, când toată strada mă căuta, nu-mi amintesc cum am făcut asta dar știu că am păstrat floarea aceea de hârtie cu petalele deschise și am avut bucuria că primisem și o reverență. Se întâmplase însă și altceva. Prin reverența primită trăiam sentimentul că devenisem alesul cuiva, care îmi putea vorbi, mă aștepta în liniștea umbrelor să mă încurajeze iar eu ieșisem pe deplin din spaimele retragerii, a posibilelor pedepse mereu așteptate, a respingerilor pe care lumea banală și le construiește din obișnuință sau comoditate. Și m-am retras din acest joc iar cea mai dezamăgită a fost o copilă cu părul bălai, de prin vecinătăți mai depărtate, care abia ce ne descoperise strada. Dar ne vom reîntâlni cu ea într-un final de poveste.

(fragm de roman)