Măști cu zâmbete lăbărțate, încleiate cu zeamă îndulcită peste mutrele aspre. Aplauze sparte, strigăte găurite de bravo, bravo. Mândria plutea, puturoasă, peste capetele părinților. Serbare de final de grădiniță. În aer liber, în curtea înverzită, printre gropi cu nisip, trambuline și tobogane care închipuiau dragoni și camioane de pompieri.

Toți se gândeau la grijile de acasă, de la muncă, de pe stradă, din pat. Toți erau cu mintea îmbuibată de calcule în euro și lei, toți atinși de rugina vieții.

— E nașpa să fii adult, se trezi vorbind cu voce tare. Dar se corectă: e dureros să fii adult!, asta își dorise să zică.

Mămica aflată în stânga slobozi un zâmbet oarecare. Fals ca o floare din plastic de la care aștepți boboci colorați și parfumați. Se simțea zdrobit de măștile celorlalți. Iar în spinare îl apăsa propria ladă din lemn, plină de grijile existenței. Schimonoseala asta îi trântea și lui, pe mutră, o mască. Părinte respectabil, angajat cu experiență, plătitor de impozite.

Sări de pe bancă și se duse înspre un chenar cu nisip. Pe acea limbă de plajă fără mare erau aruncate câteva găletușe albastre. Se așeză turcește printre ele și începu să le umple și să le deșarte. Spectacolul abia se încheiase. Părinții făceau poze. Puțini îl băgau în seamă. Vreo doi copii veniră la el. Îl măsurau cu surprindere și-l întrebară dacă știe să facă un castel cu 10 etaje.

Aflat la nivelul lor, așa trântit în nisip, se trezi cumpănind serios la răspuns. Cum să-i mintă, cât de fals și nenorocit să fie? Nu era atât de îndemânatic, nici măcar cu un etaj nu era în stare. Dar era gata să redevină copil.

— Adulții sunt dureroși, nu?!

Copiii îl aprobară energic. Unul dintre ei chiui, și el sări din nisip cu forțe înmiite. Se duse țintă la soția sa. Femeia privea stingheră în jur. O sărută pe frunte și apoi trecu la mămica din apropiere. Repetă sărutul, tot pe frunte, și aceasta chicoti ușor. Se duse și la următoarea, dar femeia se feri. Puțin mai departe primi o palmă peste față. Apoi un bărbat îl îmbrânci. Se trezi că fuge și chiuie, iar copiii aplaudau. Aplauze sincere, izbituri calde din palme, nu acele tălăngiri sinistre din timpul spectacolului, din care nu răzbătea decât izolarea părinților, muțenia lor din mijlocul tumorii nenorocite care era viața.

Tot mai multe brațe încercau să-l prindă, dar el se ferea, era o maimuță, sălta și fugea. Curtea grădiniței devenise o hartă tridimensională, spațiu de desfășurare pentru supremul joc: găsește-ți copilăria!

Ochi căsuța colorată în verde, cu o ușiță subțirică din placaj. Înăuntru erau câteva teancuri de cărți din care puteai să alegi ceva, dar să pui altceva la schimb. Împinse copertele zdrențuite și se înghesui în interior. Cuișoarele care prindeau pereții anemici îl zgâriau pe spate, în coate și pe frunte. Apucă din nou ușița, chiar în ultimul moment, și o trase după el. De afară se auzeau bocănituri, rugăminți, amenințări.

Prinse a se ruga. Scriitorule, Naratorule, Scenaristule! sau cine ești Tu! Îți dau toate majusculele și toate meritele din lume. Dar eliberează-mă. Scrie dezlegarea, scutură toată intriga asta nenorocită! Eliberează-mă. Fă-mă din nou copil. Nu mai tasta altceva, nu mai înșira cuvinte și rânduri. Fă-mă liber, stinge-mi dorul care mă usucă. Auzi? Nenorocitule! Scriitorule, Naratorule, Scenaristule! Mă doare să fiu adult, mă doare să fiu eu…

Dar se opri brusc. Simțurile i se ascuțiră. De afară auzea vocea speriată a copilului său. Oare îl văzuse așa? Chiar își dezvăluise secretul în fața acelor ochi fragezi?

Uite-așa, viața îl tăia prin tot corpul!