În legănatul metroului care gonește vâjâind prin tunel, aud muzica din niște căști aflate în stânga mea. Din profil, văd un chip galben ca ceara, buze roșii și niște ochelari lați, cu ramă neagră. Zbum-zbum-zbum!, se aude. Muzică din huruit de roți pe șine metalice. Iar eu mă legăn între două stații și mă gândesc la ce am de scris. Căci vreau să pun pe hârtie o poveste. Sunt scriitor sau cel puțin în felul ăsta mă numesc unele persoane. Câteva.

Trebuie să scriu ceva original. Diferit de alți scriitori. Mi-am ales ca temă o poveste de dragoste. O problemă care e tratată în fiecare carte. Cum să fii original? Și cum să eviți scenele și cuvintele zaharisite?! Ăsta-i cel mai mare pericol când scrii despre dragoste: să fii zaharisit, penibil, obișnuit, plictisitor.

E musai să mă gândesc la mine, nu la cititori. Toți marii scriitori așa fac, nu?! Scriu din ei, pentru ei, ard ca focul de tabără. Nu-și fac planuri legate de vânzări și nici nu scriu cu gândul la hoardele de adoratori.

Bun. În primul rând, nezaharisit. Așa… Dar problema e că ajung acasă cu mintea doldora de planuri, deschid un sertar și mă podidesc lacrimile. Și chiar e penibil. Mă apucă plânsul în fața chiloților mei. A boxerilor, mai exact, căci nu suport chiloții. Boxeri aleși de ea, cu inimioare, pisici și romburi colorate. Mi-a și zis să-i arăt colegilor la muncă, să mă laud cu modelele astea și culorile rupte dintr-o cofetărie. Îmi și imaginez scena de la birou: eu, cu pantalonii în vine, fălindu-mă cu boxerii colorați! Îmi vine să râd și să plâng în același timp!

Și-a doua problemă: n-am cum să scriu fără gândul la cititori. La cititorul meu. Singurul. De fapt, singura. Acum pentru ea scriu, chiar n-are legătură cu mine. Și am doar cuvinte zaharisite în minte. Plus că le imprim sub formă de seme. Inimioară. Un contur simplu, cu roșu. Semnul exclamării, printat cu albastru. Unu. Unu. Și încă un Unu. Cu roz, trei în total. Plus, de două ori. Cu galben. Egal. Cu verde. Love, scris mare, în patru culori diferite. Plus o notă muzicală. Și o față zâmbitoare. Câte o pagină A4. Și se adună câteva.

Cititoarea mea nu știe încă să citească. Îmi alege boxerii de la Pepco, dar n-a ajuns în clasa întâi.

Scriu povestea mea zaharisită, o imprim și mă las din nou legănat de metrou, în sens invers. Apoi mă postez în dreptul gardului, pe trotuar. Și de la etajul 1, prin geamul dreptunghiular, cineva mă privește cu ochi mari, rotunzi și ușor umeziți. Eu ridic foile. Pe rând: semnul exclamării, unu, plus, unu, plus, unu, egal, love, notă muzicală, inimioară, față zâmbitoare. Trei de unu, adică o familie. Și ochii rotunzi și mari se înseninează.

Căci Dumnezeu există. Chiar dacă nu e ora de vizite în spital, ea e la etajul 1, cu vedere spre bulevard. Ele, adică ceilalți doi de unu care completează familia. Și pot să le scriu povești din semne oricând vreau. Unele zaharisite, dar pentru noi sunt cele mai frumoase din lume. Și mă-ntorc iar acasă, unde trebuie să evit sertarul cu lenjerie intimă.

Poate că nici nu-s scriitor, la urma urmei. Doar tată și soț. Unul care știe cu certitudine că unicornii, sirenele și duhurile din lămpi chiar există. Trebuie doar să crezi și povestea trăiește.