I

Pașii îi sunau pe asfalt ca niște lovituri nehotărâte, la fel cum era și el de obicei: prea lente pentru graba pe care încerca s-o afișeze, prea rapide pentru apăsarea cu care își ducea umerii. Tiberiu mergea repede, cu mâinile cuibărite adânc în buzunare, ca și cum frigul de noiembrie ar fi avut ceva personal cu el. Pe drum, oamenii treceau pe lângă el fără să-l observe, cum era obișnuit să fie. Doar o femeie înăltuță cu un sacou roșu aprins i-a aruncat o privire piezișă, apoi se uită îndată în jos. El trecea pe lângă fiecare cu o atenție ciudată, aproape defensivă de parcă ar fi trebuit să demonstreze cuiva — cui? — că încă poate să-și vadă de viață.

La brațul stâng ținea sacul. Era greu nu pentru că într-adevăr cântărea ceva, ci pentru că-l simțea în tot corpul: obiectele ei. "Nu vreau să le mai văd. Nici pe tine, nici nimic din apartamentul ăla", îi spusese.

Tiberiu își mușca buzele fără să scoată vreun sunet, repetând ordinea pașilor de parcă era în armată. Merge la second-hand, lasă sacul, pleacă. Nimic complicat așa-i? Nimic care să ceară emoție. Simplitatea asta era salvarea lui. Dacă lucrurile pot fi reduse la acțiuni concrete, atunci poate că nu se va dezintegra. Doar interiorul lui era altă poveste. O pulsație constantă la tâmple nu-i dădea pace, căci nu dormise decât trei ore. Era amestecată cu un ghem continuu de gânduri neîncheiate și senzația aceea de aer prea dens, irespirabil. Avea impresia că lumea se mișcă un pic înaintea lui, ca un video cu o jumătate de secundă decalată: el vedea totul, înțelegea totul, dar parcă prea târziu.

"Ce prostie", își spuse, scuturându-și capul. Despărțirile sunt doar despărțiri. A trecut prin altele, nu chiar ca asta, dar totuși. Nu e nimic fantastic în ele, doar chimie, ego, orgoliu și un pic de ghinion. Își spuse asta ca pe o formulă rigidă, menită să-i țină mintea pe linia de plutire.

Când a ajuns în fața magazinului, s-a oprit. Clădirea arăta mai mică decât o ținea el minte. Ferestrele erau acoperite de praf, iar în spatele lor se vedea lumina rece, fluorescentă, care nu-ți permite niciodată să vezi bine obiectele. Imaginile se amestecau, umbrele aveau ceva tremurat, iar tot ce era vechi părea și mai vechi în acea lumină. Tiberiu își lipi fruntea de geam pentru o secundă. De obicei nu făcea gesturi atât de...cordiale în public. Dar acum nu conta. Se simțea urmărit, măsurat, deși nimeni nu se uita la el. ,,Deschizi ușa și intri’’ și-a spus.

Mirosul magazinului l-a lovit numaidecât. Era un amestec de metal rece, piele veche și detergent ieftin. De undeva din spate se auzea un clinchet slab, ca un obiect care cade pe podea. Tiberiu se uită peste umeri: nimeni.

Proprietarul, un bărbat pe la vreo șaizeci de ani, apare dintre rafturi. Avea un pulover bleumarin și o expresie a feței neutră, ca un om care a văzut mult mai multe lucruri decât ar fi vrut să povestească vreodată.

— Donații? întrebă el, cu voce joasă.

— Da. Le lăsați pe un bon sau...? Le luăm. Lăsați-le acolo.

Tiberiu lăsă sacul lângă tejghea și simți o ușurare inopinată, de parcă și-ar fi lăsat o parte din el pe podea. Oricât de mult îi plăcea să ignore acest sentiment, știa că fix asta se întâmplase: rupsese o parte din el. Ceva în el se strângea, ca și cum ar fi făcut un gest fără cuget, ireversibil.

În timp ce proprietarul notează ceva într-un caiet vechi, Tiberiu aruncă o privire peste rafturi. Și atunci îl vede. Albumul, cu sârmă la cotor și coperți groase, tocite. Un arc de lumină rece îl scotea în evidență, exact ca un reflector. Fără să știe de ce, Tiberiu l-a ridicat. Primul lucru pe care-l observă era că prima fotografie lipsea. Pagina era, rama era, dar fotografia nu. De parcă ar fi fost scoasă cu grijă, iar hârtia a rămas netedă.

— Interesant, mormăi el, deși nu era sigur cui spunea asta.

Proprietarul ridică ochii din caiet.

— A, ăla... Nu țin minte să-l fi avut ieri.

Spusese replica fără inflexiune, fără suspans, fără intenție. Atât de sec încât tocmai de aceea a devenit tulburătoare.

— Cât costă? întrebă Tiberiu aproape în șoaptă.

— Luați-l cu zece lei.

Tiberiu a scos banii. Degetele îi tremurară puțin, dar și-a spus că e oboseala.

— Vreți o pungă?

— Nu, îl iau așa.

Când a ieșit din magazin, a simțit cum vântul îl pălea peste obraji și îl trezea puțin câte puțin din starea în care se afla. A mers preț de câteva minute fără să știe unde. Albumul îi încălzea degetele, îi cântărea palma. Poate că ar fi trebuit să-l bage în rucsac.

Și atunci, simți iarăși. Acea greutate, acei pași în spate. Același ritm ușor decalibrat cu al lui. Se întoarse brusc, dar doar ca să vadă trotuarul gol. Albumul îi scăpă din mână, de parcă cineva i-ar fi smucit degetele. S-a aplecat și l-a ridicat, ținându-l la piept. Știa de atunci, într-un mod pe care nu dorea să-l rostească, că ceva avea să se întâmple.

II

Tiberiu ajunse acasă într-un final, fără să-și amintească drumul. I s-a tăiat deja filmul de la prima intersecție. Așa se întâmplă când strecori vodcă în cafea. În apartament îl întâmpina aceeași lumină gălbuie, alături de același dezastru care se cumula treptat, și rămânea acolo, lângă celelalte nenumărate sticle de alcool de pe jos. Da, Tiberiu începea să aibă probleme, dar nu voia să se prefacă că nu există. Pur și simplu nu-i mai păsa. Nu puteai deosebi când era treaz și când era băut pentru că era întotdeauna în aceeași stare consecventă de miserupism. Și dacă era treaz, tot era puțin băut, dar atât încât să fie cât de cât lucid. Îi căzuse bine, la vremea respectivă, să nu intre în întuneric — acum însă avea impresia că lumina aceea îl judeca.

Aruncă geaca pe un scaun și puse albumul pe masă. Îi era foame, dar n-avea chef să gătească. Se plimbă prin cameră de câteva ori, încercând să scape de gândul că în spate, acolo, pe masa de lemn, stătea un obiect pentru care nu găsea niciun motiv real să-l fi cumpărat. Asta îl deranja cel mai tare: nu cumpăra niciodată impulsiv. În general analiza totul, uneori prea mult. Cum să fie el vulnerabil în fața unui obiect atât de comun? Și totuși...

Se opri lângă masă, trase aer în piept și ridică albumul. Deschise prima pagină. Nicio fotografie, așa cum văzuse și în second-hand. Pe următoarea pagină însă a apărut o fotografie. Nu era clară. Apărea o stradă surprinsă în umbră și o femeie cu părul strâns, îmbrăcată cu un sacou roșu. Mergea grăbită, cu privirea în jos. Nu i se vedea fața. Tiberiu se ridică brusc. O mai văzuse pe femeia asta. Dimineață, pe stradă, trecuse exact o femeie la fel prin fața sa, trăgând un cărucior mic de cumpărături. Era cea care s-a uitat în direcția lui. O văzuse pentru că pașii ei aveau un sunet apăsat, ritmic care îl treziseră din reverie. "Coincidență", își spuse.

Mai întoarse câteva pagini. O fotografie cu un colț de magazin, rafturi metalice, o cutie de carton, o lampă roșie. Deși nu se vedea clar ce loc era, Tiberiu simți un fior: pereții, lumina, unghiul… toate semănau cu magazinul second-hand. Dar aranjamentul era puțin diferit decât îl ținea minte. Mai multe cutii, mai puține haine. Poate că fusese făcută înainte să se schimbe firma sau înainte să vină actualul proprietar. Sau poate că memoria lui devenise un burete îmbibat în vodcă. Închise albumul și îl puse înapoi pe masă. Încercă să nu se gândească la fotografii. Încercă să nu se gândească nici la femeia din imagine. Dar lucrurile de care încerci să fugi, întocmai de acelea nu vei scăpa niciodată. Vin după tine. Și atunci veneau în pași. Clari, în spatele lui. Tresări și se întoarse. Nu era chiar normal ca la ora șapte seara întru-un apartament de la etajul 7 să se audă pași din spatele unui om care locuiește singur. Sunetul se opri odată cu mișcarea lui. "Mi se pare", își spuse, ridicându-și umerii. "Mi se pare pentru că sunt obosit." Își frecă pleoapele. Trebuia să doarmă. Sau măcar să închidă lumina, să lase corpul să se oprească. Dar înainte de asta, o ultimă privire spre album. Doar o privire. Un fel de verificare, ca un "ești acolo?". Albumul era acolo, deschis la prima pagină, cu rama goală privind spre el ca un ochi. Închise lumina și se duse la culcare.

În timpul nopții, Tiberiu nu auzi nimic. Și dacă auzise, nu-și amintea. Somnul lui era mai aproape de o comă decât de odihnă, o formă de închidere a sistemului. Dimineața îl trezi lumina de pe hol. Târziu, prea târziu față de ora la care ar fi trebuit să se trezească. Se ridică, se clătină un pic, își trecu mâna peste ochi. Se îndreptă către bucătărie ca să-și pregătească o nouă licoare, (adică tot cafea cu cine știe ce altă tărie) dar înainte să ajungă simți că e ceva diferit în aer. O liniște altfel și un miros ușor de hârtie. Când ajunse la masă, albumul era deschis la o altă pagină: o fotografie nouă.

De data asta, era o bancă în parc, și un om stând singur cu capul plecat. Un bărbat în palton. Silueta îi era familiară, chiar dacă, la fel ca și în prima poză, nu i se vedea chipul persoanei.

Tiberiu a înghețat. Era banca pe lângă care trecea în fiecare zi în drum spre tramvai.

— Nu, nu, nu… murmura el, dar vocea îi era stinsă, fără autoritate.

S-a dus la ușă. Evident era încuiată, așa cum o lăsase. S-a dus la geam. Închis. Albumul nu avea de ce să se schimbe singur. Nu avea de ce să se deschidă la altă pagină. Și în niciun caz nu avea de unde să apară o fotografie pe care Tiberiu era aproape convins că o recunoaște. Se desprinse cu greu de masă și începu să se plimbe prin cameră.

— Ok. Ok. Gândește. Trebuie să existe o explicație, ceva logic. De băut n-am mai băut ca să spun ca e o născocire cretină din mintea mea.

Se întoarse la album. Întoarse pagina. Prima fotografie – femeia, a doua - colțul magazinului, a treia – banca. Nimic nu era ieșit din comun la ele, nimic supranatural. Dar fiecare imagine îl înțepa într-un mod care îi era imposibil de definit. Se aplecă iar la imaginea cu banca. Analizând-o mai bine, observă o mică pată de lumină. O urmă, o imperfecțiune. Tiberiu își duse degetul la ea și o atinse. Se simțea doar hârtie. Gâtul începuse să i se usuce.

Și atunci, auzi un alt pas din spatele lui. De data asta nu din apartament, ci de pe holul blocului. Un scârțâit, ca și cum cineva trecea încet pe lângă ușa lui. Își ținu respirația atunci când scârțâitul s-a oprit chiar în dreptul apartamentului. Tăcerea și așteptarea ca ceva să se întâmple îi apăsau timpanele. Își auzea bătăile inimii și ceva foarte fin, din pereți. Până când, după câteva secunde, începu din nou să meargă. Lent și regulat. Tiberiu a închis albumul. Simțea instinctiv că nu trebuie să lase fotografiile la vedere, descoperite. O făcu cu o forță neașteptată, ca și cum ar fi vrut să taie un fir. Își luă geaca, albumul îl băgă în rucsac, cheile, și ieși. Se ducea către magazin. Și, în timp ce cobora scările, avea senzația — o senzație atât de clară încât îi tremurau palmele — că în spatele lui, la o distanță de două etaje, cineva mergea exact în ritmul lui. Avea să ceară explicații pentru așa ceva.

III

Pe drum, simțea rucsacul greu în spate — nu enorm, dar prezent, consistent. Clopoțelul metalic de deasupra ușii sună sec când intră. Lumina din magazin era aceeași, dar ceva în aer era mai dens. Obiectele păreau mai aproape unele de altele. Sau poate era el prea tensionat. Proprietarul era acolo, cu aceeași poziție fixă, sprijinit în coate pe tejghea, ca și cum nu se mișcase deloc peste noapte.

— Ai revenit devreme, spuse acesta, într-un ton neutru, aproape blând.

Tiberiu nu răspunse. Coborî rucsacul de pe umăr, simți greutatea lui, o recunoscu și simți o ușoară relaxare: e acolo, bine. Se pregătea să deschidă fermoarul când un detaliu, o culoare, îi sări în ochi din partea stângă a magazinului. Albumul, exact acolo unde îl găsise prima dată. Îl cuprinse o senzație de amețeală. Rucsacul îi atârna încă deschis, fermoarul tras doar pe jumătate. Îi bătu inima în tâmple, ca un ciocan.

Nu. Nu. Nu.

Se repezi la rucsac, băgă mâna înăuntru cu brutalitate, dând la o parte bluza, cheile, portofelul — nu. Albumul nu era acolo. Deschise toate compartimentele, scotocind aproape obsesiv, aproape supărat pe fiecare obiect care nu era albumul. Nimic. Ridică privirea și văzu același album. Aceeași copertă, aceleași colțuri tocite. Și cel mai rău, același unghi ușor înclinat, ca atunci când îl luase. Proprietarul îl observa în liniște.

— Nu vi l-am adus eu, dacă asta credeți, spuse calm. — Cum… cum a ajuns aici? — Unele lucruri se întorc singure. Dacă vor.

Tiberiu apropie mâna de album, de parcă s-ar fi temut să-l atingă complet. Îl ridică. Era real. Solid. Avea aceeași textură. Îi simțea cotorul în palmă. Cu mișcări lente, îl deschise. Prima fotografie – femeia în sacou roșu. A doua – magazinul. A treia - bărbatul pe bancă, doar că de data aceasta, în acel mic detaliu din colț se contura ceva ca o umbră a unui profil. O formă umană, statică, îndreptată spre obiectiv. Tiberiu simți că un val de frig îi trece prin stern.

— Aseară… fotografia nu era așa, șopti el. — Fotografiile nu sunt niciodată exacte, spuse vânzătorul. Doar oamenii cred asta.

Tiberiu închise albumul cu un foșnet, și frustrat cum era strigă:

— Ce dracu e cu obiectul ăsta?

Vânzătorul îl privi cu seriozitate pentru prima dată, dar nu cu îngrijorare, ci cu o ciudată compasiune distantă.

— Lucrurile ajung la cine e pregătit să le vadă. Mai ales acelea pe care oamenii le evită cel mai mult.

— Și ce ar trebui să văd eu? întrebă Tiberiu.

Proprietarul ridică din umeri. Tiberiu strânse albumul la piept, ca și cum încerca să-l reducă la tăcere. Și în timp ce ieșea din magazin, clopoțelul metalic sună din nou, dar sunetul nu mai semăna cu cel de venit. Era, într-un fel ciudat, un sunet de întoarcere.

IV

Credea că plecarea din magazin îi va oferi puțină liniște și că pereții nu se mai apropiau de el. Ținea albumul sub braț. S-a gândit că dacă nu-l avea direct în ochi, sau cel puțin să-l simtă, avea să se întoarcă iar în același loc. Avea un sentiment straniu pentru că, pentru prima oară, cineva îl observase. Deși era un fapt care trebuia mai degrabă să-l bage în sperieți, nu putea să nu se simtă puțin... special. Niciodată nu fusese centrul atenției la nimic. Nici pentru părinți, nici pentru iubită, nici pentru nimeni. Totuși, ideea că toată treaba asta îl încânta puțin îl transforma într-un ciudat, iar ciudat fusese toată viața. Așadar, și-a scuturat capul și și-a revenit repede.

Abia ajuns pe trotuar, o văzu pe ea, sau mai bine zis văzu prezența care făcea imaginea zilei să pară mai densă: femeia în sacou roșu. Se oprise la marginea trotuarului, parcă ancorată acolo de o intenție străină, și îi părea că are privirea orientată către el deși nu-l cunoștea. Fără să-și propună, Tiberiu se îndreptă spre ea. Cuvintele i se lipiseră de gât, dar zise totuși:

— Scuză-mă, ai văzut cumva pe cineva ciudat azi sau zilele astea? ...Cineva care s-ar fi uitat mai mult decât normal?

Femeia în sacou roșu îl analiză și îl scană din cap până în picioare. Nu răspunse imediat; clipi rar, apoi zise cu o voce liniară:

— Singurul ciudat pe care l-am observat în tot traficul ăsta ai fost tu. Mergeai repede, dar păreai… în afara locului. Te uitai prea mult în spate.

Replica ei tăioasă îl lovi pe Tiberiu mai tare decât s-ar fi gândit. Un val de rușine și umilă recunoaștere îi urcă în obraji. Îi arătă albumul din rucsac, mâna tremurând:

— Deci uite, scuză-mă. Nu am vrut să par nesimțit sau vreun ciudat. Mă poți ajuta? Mi se întâmplă ceva bizar… cred că cineva ne face poze. Uite.

Deschise în fața ei prima pagină: femeia în sacou roșu, fotografie chiar cu ea, fotografia pe care, până atunci, își spusese că doar o recunoaște din clipa aceea. Montura hârtiei îi arăta figura aceea, niciodată foarte clară, mereu ceva nehotărât în contur. Și-a fixat privirea la el, și cu o sinceritate tranșantă care părea că face parte din caracterul ei i-a spus:

— Eu cred că... ești cam nebun, trebuie să plec.

— Stai puțin! Ce este? Spune-mi!

— Nu știu unde ai avut aparatul ascuns, dar știai că trebuia să-mi ceri acordul?

— Ce? Lasă-mă să-ți explic! i-a spus femeii, împiedicând-o să plece.

Rămase acolo cu el câteva minute fără să ceară explicații. Îi ascultă povestea pe fugă: albumul apăruse, fotografiile se schimbaseră, el credea că e urmărit. Îl ajută la o logică primară: îi arătă locurile; au mers la magazin; au stat pe o bancă lângă parc; s-au întors pe stradă, comparând cadrele. Obosită de atâtea teorii, femeia în sacou roșu îi spuse:

— E un refren. Se repetă ceva care nu prea are legătură cu restul lumii. Mai degrabă doar cu tine.

— Cine e silueta asta? întrebă Tiberiu. Cine ne urmărește?

Cu un zâmbet consolator în colțul gurii și un oftat, îi întoarse fotografia în palmă, privi atent. Apoi, abia, șoptind ca un sfat:

— Uită-te la lumina din colțul pozei. Și la cum cade umbra. Eu nu cred că-i un străin. E un fel de revenire. Îți arată… ceva cunoscut.

Cuvintele ei deschiseră o ușă de gânduri pe care el nu voia s-o vadă, dar nu putea să nu intre: dacă silueta era aceeași în toate pozele, atunci fie există un urmăritor care fotografia din umbră, fie, și gândul ăsta era mai greu, pozele erau legate de el într-un fel pe care nu-l pricepea.

Întors acasă, cu femeia în sacou roșu undeva în urma sa, Tiberiu simți cum obsesiile se amestecau. Încerca să contureze o concluzie. Se hotărî totuși la ceva practic: avea să stea de veghe. Să aștepte. Să prindă în flagrant. Să prindă pe cineva făcând pozele. Dar nu știa încă că, de fiecare dată când albumul se deschidea, pașii de pe hol îl sincronizau pe el cu o prezență care apărea exact acolo, iar acel sincron începea să pară mai puțin întâmplător și mai mult ca un semnal. Și astfel, cu femeia în sacou roșu ca martor tacit, Tiberiu intră în ritmul pândirii: începu noaptea cu ușa închisă, rucsacul lângă pat, ochii lipiți de fereastră, urechile atente la pașii care, de fiecare dată, păreau să aibă aceeași măsură cu clipa în care albumul se deschidea.

V

Tiberiu stătea la pândă, obosit, dar însetat de curiozitate și de apropierea deznodământului. Era convins că avea să găsească niște explicații în seara aceea. Femeia în sacou roșu era așezată pe podea, cu spatele rezemat de perete, într-o liniște care nu părea omenească. În apartament era întuneric; doar o lampă mică de pe hol lumina slab, ca o vigilență care abia respira. Albumul era deschis pe genunchii lui, dar nu-l mai privea se uita la ușă, la clanță, la cheia de fier amuțită.

A trecut o oră. Au trecut două. A trecut chiar și a treia, iar siguranța lui Tiberiu că va rezolva ceva atârna de un fir subțire, la fel ca răbdarea. Vorbea despre nimicuri cu femeia de lângă el, încercând să facă timpul să treacă mai repede.

— Dacă nu apare? întrebă el vizibil iritat.

— Și dacă apare? l-a liniștit ea.

— Atunci îl vom vedea.

Se lăsă iar liniștea. După ce l-a asigurat că ce face nu este zadarnic, această liniște îl întoarse rapid înapoi pe drumul îndoielii. Se întâmplaseră atâtea într-un timp atât de scurt, încât câteva clipe de ,,nimic’’ păreau să transforme situația în ceva complet neobișnuit. Intrase în ritmul agitat al acestui joc. Pauza lungă nu se mai termina. Apoi, un sunet metalic se auzi din depărtare. Ca un scârțâit sfios la început, apoi un țăcănit, ca o agrafă strecurată între dinții metalului. Clănțănitul se accentua. Se repeta. Un, doi, trei. Cineva forța ușa. Tiberiu nu respiră, doar privi. Femeia în sacou roșu rămase nemișcată, dar ochii îi străluceau ca o predicție.

— Lasă, îi șopti ea. Să vedem cine e.

Un ultim clinchet, apoi ușa se deschise încet, cu o lentă autoritate, ca un gest obișnuit. În cadrul ușii se contura o siluetă: hanorac negru cu glugă ridicată, fața înghițită de umbră. Ținea în mână un aparat foto vechi, subțire, metalic. Tiberiu simți un val de sânge în tâmple. Silueta intră o jumătate de pas. Îi fixa pe amândoi, parcă nemirosind frica din cameră. Apoi, blițul violent îi lovi direct în ochi. Lumina explodă în încăpere, albă, dureroasă. Tiberiu văzu conturul femeii tremurând în lumină, apoi totul se stinse. Când își reveni, silueta deja fugea.

— Oprește-l! strigă femeia.

Tiberiu se aruncă în picioare, aproape căzu, își smulse o geacă de pe scaun ca să-și țină echilibrul și se repezi pe scări. Fotograful misterios era deja la parter, o umbră rapidă.

— Hei! oprește-te! strigă Tiberiu disperat. Dar umbra alunecă spre stradă.

Tiberiu țâșni după el, și imediat claxonul unui taxi îi șuieră pe la ureche. Trecuse pe roșu. Șoferul înjură scurt, dar Tiberiu nu mai auzi nimic. Avea un singur punct în minte: silueta neagră care se îndrepta spre centrul orașului. În spatele lui, femeia în sacou roșu striga speriată:

— Stai! Mai ușor! O să pățești ceva!

Alunecând printre oameni, trecând printre mașini, simțea cum adrenalina îi face brațele să tremure. Respirația îi ardea plămânii. Fugea ca un animal care-și urmărea propriul ecou. Fotograful făcu un ocol brusc pe lângă farmacie, coborî treptele spre un pasaj, apoi urcă înapoi spre strada cu magazinul second-hand. Tiberiu îi călcă pe urme. Ușa magazinului era întredeschisă, cu lumina palidă din interior. Intră. Rafturile erau liniștite, totul era la locul lui. Nicio prezență. Dar un curent de aer rece, ca un semnal, venea din spate.

— Știu că ești aici! răcni Tiberiu.

Inima îi bătea atât de tare încât o simțea zvâcnindu-i în tâmple. Trecu de tejghea, aproape trânti o cutie de pantofi. În spate era o ușă pe care nu o observase înainte. În mod normal, magazinele astea aveau depozite haotice, pline de cutii. Dar când împinse ușa se lovi de un spațiu complet nefiresc. O cameră plină de oglinzi.

VI

Camera atipică era plină de zeci de oglinzi, unele mari, altele rotunde, altele crăpate, sprijinite de pereți ca niște fragmente de realitate. Reflexii din reflexii. Umbre suprapuse. Tiberiu văzu de o mie de ori propria fugă, propriul corp, propria spaimă. În mijlocul camerei, lumina se destrăma. În reflexia care se tot multiplica peste tot părea că se ascunde și silueta în hanorac dar nu puteai spune în ce oglindă, în ce unghi, în ce colț al minciunii optice. Din spate îl urmă femeia în sacou roșu. Nu gâfâia, nu transpira, nu părea afectată de fugă. Părea exact la fel ca pe trotuar, în prima clipă în care o văzuse, și cu o privire molcomitoare îi spuse:

— Știam că-l vei prinde.

— Dar… unde e? Unde s-a ascuns? Era aici, spuse Tiberiu nedumerit.

Însă femeia nu-i răspunse. Se apropie ușor de una dintre oglinzi și cu o voce autoritară îi spuse:

— Uită-te bine, Tiberiu.

Ridică privirea spre oglindă și observă că oglinda arăta o altă situație, una în care în cameră se afla doar el. Sau de fapt, aceea era realitatea? Se uită la femeie, apoi la oglindă și da, în oglindă nu era decât el. El și încă el și încă el în toate suprafețele. În clipa aceea, tot aerul s-a subțiat. Dar unde era femeia? Lângă el foarte clară dar în oglindă, nimic. Tiberiu simți cum i se uscă gâtul, cum stomacul i se strânge. Cum mintea-i căuta o explicație si n-o găsea.

— Nu… murmură el. Dar… cum?

Făcu doi pași înapoi, simțind podeaua tremurând ușor, ca și cum tot corpul îi intrase în valuri mici de febră. Îi amorțeau degetele. Lumina din buzunarul oglinzilor se făcea neclară.

Femeia se aplecă puțin spre el, vocea ei mai tăcută decât aerul:

— Pozele, Tiberiu. Oglinzile. Silueta din colț. Toate arătau același lucru.

Mintea lui Tiberiu începu sa conecteze tot ce se întâmplase, cu o durere ascuțită ce îi zgâria creierul. Femeia în sacou – o văzuse în drum spre magazin în realitate, apoi subit apare în album. A doua poză, magazinul second hand - se oprise acolo cu fosta lui iubită de câteva ori, îl cunoștea în mintea lui – apare în album. A treia, bărbatul pe bancă - doar un om obișnuit văzut des în cartier. A apărut și el în album. Apoi îi veni în minte reacția femeii când a văzut umbrele. Și-a dat seama că ea știa în tot acest timp că umbra era chiar el însuși, proiectată de lumina din spate, surprinsă subconștient în memoria lui. Și apoi fotograful, poza, blițul, fuga. Totul se îmbina cu o forță imposibil de dus.

— Ești... tu? dar întrebarea nu îi era adresată femeii, ci propriei reflexii.

Genunchii i se înmuiară. Căzu pe podea, iar oglinzile vibrau ușor. Femeia îi întinse albumul, un ultim gest în semn de adio, apoi la următoarea privire înapoi dispăru. El clipi de câteva ori, încercând să înțeleagă. Cu degetele tremurânde deschise albumul. Paginile erau complet albe. Fără poze. Fără urme. Fără pete. Fără nimic. În oglinzi, albul paginilor se reflecta amețitor, multiplicând confuziile mintale.

Albumul nu fusese supranatural. Proiecții din subconștientul său s-au amestecat cu obiecte familiare. Despărțirea îl găsea iarăși într-o singurătate pe care o mai trăise mult timp înainte, iar faptul că urma ca trecutul să se repete l-a făcut să proceseze separarea printr-o retragere din real, o fractură în percepție, un episod disociativ acut. Disperarea de a nu rămâne iar singur, de a nu avea un rost, l-au făcut să creeze o lume neclară, unde el era protagonistul. Toate coincidențele se regăseau în tipare create de el și amplificate ca să evite golul lăsat de iubita care l-a părăsit. Pașii auziți nu erau altceva decât vecinii. Nicio nimereală, doar plusarea lui obsesivă ca totul să aibă sens în acest incident. Fotograful era doar reflexia lui, partea pe care nu voia s-o vadă, iar femeia în sacou roșu – doar o închipuire creată ca să nu fie singur când avea să descopere adevărul. El era și cel urmărit și cel care urmărea.

Frântura disociației începea să se spargă, încet, în interiorul lui. Totul îl durea, dar era o durere reală, adevărată, vie. Fără siluete. Fără fotografii. Doar el, reflectat corect în fiecare oglindă.