H I B R I D

Toate apartamentele erau bine încuiate. Până și zonele în care se regăsiră oamenii dinafara blocului erau ori închise ori baricadate. Iar într-un final, banda din trupuri umane deasupra cartierului din Nord era conectată sau cuplată cu restul orașului, după un mic schimb reușit.

În momentul de față, clădirile nu mai țineau cartierul pe loc, bătut în cuie. Cei mai curioși oameni nici nu mai vedeau cerul, ci o perdea aburită.

Ce au reușit să aducă de sus au fost niște tancuri cilindrice pline cu deșeuri electrice, ce urmau a fi răspândite peste tot.

*

Undeva prin oraș, invadatorii parțial organici, parțial mașină începură a se metamorfoza și a lua forme interzise până și de mărețul Agripp. Căpușele de pe ei deveniseră organe mari și umflate. Iar mamele lor le dăruiseră corpuri metalice, ca niște armuri, ce se mișcau după propriul plac, goale pe dinăuntru. Imediat ce acestea au fost însămânțate, nu mai era cale de scăpare pentru căpușe, care, începură a se umfla, precum fiii ciumatului, pentru a putea umple acel gol metalic.

Metalul în sine începu să crească, devenind din ce în ce mai lat, luând înfățișarea unei fețe de om, deși nu erau considerați oameni, aceste urâțenii scârboase și puricoase.

— Anton, cred că e liber. Putem pleca.

— Ești sigură?

— Sunt mai mult ca sigură, par destul de ocupați.

Rochia roșie pe care o purta Clara uneori i-a lăsat lui Anton impresia unui curcubeu sângeriu. Pete roșiatice curgeau din ea.

Cei doi priviră pe fereastră. Apoi Anton o zări cu coada ochiului, atent la fierele ei de păr, la pielea ei fină și albă.

*

Nu mai era sigur afară. Tancurile cilindrice fuseseră așezate cam peste tot. Până și autocamioanele au fost oprite din a transporta hrană.

Santinelele acum colindau din bloc în bloc.

A patra încercare de evadare începuse. De undeva din orbită apăruse și magnificul burghiu electric. Opt unități ce se învârteau, împreună cu el. Traiectoria lui fiind necunoscută.

Un val de depresie începu a-i învălui pe toți locuitorii buncărului. Nimeni n-a zis nimic, dar cu toții gândeau același lucru. Burghiul ochea mijlocul orașului. Iar faptul că tancurile erau acum bine plasate, așa încât să păzească zona nu era deloc o coincidență. Deși se părea că burghiul nu era încă activ, opt alte burghie apărură din spatele lui. După, alte cinci. Opt, doisprezece, până în momentul în care tot cerul devenise o baricadă de burghie, momentan inactive.

Nu mai era nicio scăpare.

A luat ceva până cutremurul ce le-a anunțat sosiera s-a oprit.

Ce era destul de ciudat era faptul că cei mai mulți locuitori, inclusiv cei din celelalte cartiere ori habar nu aveau ce avea să se întâmple, nu recent trezindu-se, ori nu le păsa. Ba chiar erau mai degrabă ofensați. Părea ceva destul de banal.

*

Lumea lor subterană era iluminată artificial.

Santinele începură din nou să dea buzna în case, deși, de data asta, tancurile cilindrice care-i acompaniau s-au stricat.

— Par inteligenți, nu ți se pare, Adela? Cred că încep să țin cu ei. Ce părere ai?

— I-ai invita la o țuică fiartă? Le-ai da de mâncare sau ceva? Știi că nu-i suport. Nici să-i ochesc. Sunt urâți și murdari.

— Mai tacă-ți fleanca, Adela, nu pot fi atât de răi.

O mică piramidă organică cu opt picioare, ce căra capetele unor șapte sau opt androizi care fuseseră linșați, apăru pe stradă. Oamenii o priveau cu o curiozitate nemaiîntâlinită, ba chiar se și rugau la ea, prin ferestrele lor străvezii.

Structura piramidală începu a se deschide, încet. Din ea, mici creaturi în formă de ciuperci turtite, ca și norii bombelor atomice, făcute din săculețe pline de enzine digestive, ținute-n frâu de o plasă din vene, au început să leviteze. Odată cu eliberarea lor, esența acestor creaturi a reactivat tancurile cilindrice.

Fie că era vorba de mișcările subite din aer ale acestor creaturi sau esența în sine nu mai conta, căci tancurile aveau mecanisme asemănătoare acelor de ceasornic. Acestea împușcau mici cilindri plini de electricitate înainte și înapoi, înăuntrul unui tub mai mare și turtit.

Iar zgomotul tancurilor răsucite i-a trezit și pe androizi, aducându-i înapoi la viață.

Hărmălaia asta i-a sucit și pe ei.

— Trezirea, trezierea, programul cu numărul doi, probă de microfon, verifică apartamentele douăzeci, opt, cincizeci, șaizeci, douăzeci și patru, fără pauză, fără energie, înăuntru!

— Stabilește planurile acelui copac! Așează-l opt metri la stânga și asigurăte că sunt destule camere active!

— Ora de masă este la patru! Ora de masă este la cinci. Ora. Mesei. Șase. Șase. Șapte. Opt. Nouă!

Un alt android al tuberculozei tocmai termină anunțul. Avea o gaură în piept, de la prea mult abuz fizic. O capcană electrică înăuntrul ei. Cel ce l-a turmentat scăpase deja. O mică creatură scârboasă și întunecată.

*

În mare parte, zilele și nopțile se terminau la fel de rapid.

— Mai vine unul!

— Al patrulea deja!

— Anton, te pot întreba ceva?

— Dă-i bice, știi bine că sunt lângă tine și că voi fi mereu lângă tine. Orice ai nevoie, doar spune!

— Tot mai crezi că te plac?

— Chiar n-am habar, Clara. Cu tot ce s-a întâmplat până acum, nu mai sunt așa de sigur pe mine. Dar știu o cale de a afla. Auzi și tu asta, nu? Un ciocănit la o ușă. Uite, acolo!

Anton arătă cu degetul mijlociu înspre colțul din dreapta al camerei sale, dinspre fereastră. Clara era foarte atentă, ba chiar îl urmări în timp ce se pregătea să iasă.

Cei doi au ieșit frumos din apartament, au luat-o pe scări, în jos, până au ajuns acolo.

*

Anton se regăsi în aceeași cirumstanță ca odinioară, față-n față cu ele, santinelele. Deși purtau aceleași uniforme, el era mai mult ca sigur că le putea diferenția. Una era mai înaltă, alta mai scundă, cu corpuri solide, altele mai slăbuțe, dar ce era important era faptul că existau mici diferențe între ele.

Era o nebunie. Dar una dintre ele chiar semăna la talie cu un amic mai vechi de-al lui. Alta cu un bărbat cunoscut. Era imposibil, dar așa-i dicta instinctul.

Sărăcuțul băiat nici că avea cea mai vagă bănuială legată de faptul că înăuntrul lor, erau niște arcuri vii făcute din nichel, metalul sfânt, ce le dădea viață, chip, și minte.

Nu a fost mereu așa.

Odinioară poate ar fi fost oameni, umanoizi sau ceva de genul, dar aceste arcuri de nichel le-au înlocuit mațele, ca niște paraziți.