Șoferul frână brusc, să evite în ultimul moment fata de pe scuter care accelerase deja pe banda a doua. O înjură printre dinți. Scuterul semnaliză dreapta și intră pe aleea din fața sanatoriului. Portarul ridică bariera și îi zâmbi, "Bună ziua, donșoara Codruța" spuse. Fata îl salută scurt, băiețește, ridicând mâna dreaptă. După ce a parcat scuterul în zona de biciclete, s-a dat jos, și-a aranjat geaca de blugi și a intrat în holul de la intrare, a salutat salariatul de serviciu, a semnat, conform procedurii, în registrul vizitatorilor, a rostit numele mamei, Viorica Popescu, după care a ieșit sărind deodată cele trei trepte de la intrare și s-a așezat pe banca din parcul instituției.

Din borseta legată pe talie, a scos pachetul cu țigări, și-a aprins una, a tras adânc în piept, ridicând privirea spre cerul albastru, senin, care se vedea printre frunzele copacilor poleite cu auriu, de la soarele cald al toamnei. Și-a aranjat mai bine pe nas ochelarii de vedere, fără ramă și a mai tras un fum. Privește intens cum arde țigara, cum portocaliul jarului o cuprinde, o învăluie milimetru cu milimetru, până când o transformă în scrum. Îi dă o stare de bine, de echilibru și liniște pe care le caută de la o vreme. O așteaptă pe mama. E internată de câteva luni în clinica de boli nervoase de la marginea orașului. Când vremea este bună și dacă starea bolnavului o permite, o asistentă o aduce afară, în parcul amenajat, în fața clădirii impunătoare.

Mai bine că o poate întâlni aici, e oribil mirosul de spital și boală ce te cuprinde de la primul pas pe care îl faci pe hol, la intrare. I s-a părut îngrozitor la început, când a venit zilnic, deși mama era internată în condiții de maximă siguranță, în salonul închis. De-abia după ce starea i s-a mai îmbunătățit, medicul i-a permis să iasă afară, la vizitatori, să facă împreună câțiva pași pe aleile parcului sau să stea pe o bancă. Medicul le-a spus să ia în calcul internarea pe cel puțin șase luni și apoi periodic câte una, două luni, fiindcă, din cauza diagnosticului grav declanșat de la depresie, va avea nevoie de asistență permanentă. Oftă și se gândi din nou la reproșurile mamei care se supără că e internată, se simte prizonieră aici și îi repetă continuu că vrea să se întoarcă acasă. Cel mai mult o doare când mama îi spune că îi este dor de fotoliul și cărțile ei, de cafeaua la ibric. De fiecare dată când o vizitează îi aduce cafea la ibric în termos, i-a adus și cărțile ei preferate, a încercat să îi citească dar ea nu a avut răbdare să o asculte. Își privește semnul de la încheietura mâinii stângi, scutură din cap să-i plece amintirile și inspiră adânc aerul proaspăt al toamnei, blândă, dar rece.

De când mama a ieșit din aripa de maximă siguranță, ne-am întâlnit doar aici, în parc, pe banca de la umbra platanilor înalți, am ajutat-o să se plimbe pe aleile pavate cu dale gri și am încercat din răsputeri să o scot din starea de absență de care se înconjurase încă de dinainte de eveniment, stare de care era cuprinsă și acum, în ciuda tratamentelor, orelor de psihoterapie și efortului nostru.

În ușă apăru mama însoțită de asistenta de serviciu care i-o arătă de la distanță, pe Codruța. Îi făcu semn cu mâna, se ridică să o vadă. Mama era îmbrăcată într-un trening ușor și pe deasupra avea un hanorac ce cândva aparținuse Codruței. O văzu că ridică mâna, nu pentru a-i face semn că a văzut-o, ci parcă pentru a-și scoate ceva deranjant înfipt în cap. Făcu mișcarea repetitiv de câteva ori, după care, își strânse umerii să se ferească de răcoarea adusă de norii în care tocmai se ascunseseră razele soarelui. Codruța știa că acest diagnostic te face să nu observi nici lumina, nici lucrurile frumoase din jur, încerci din răsputeri să îi aduci și pe ceilalți în întunericul tău. Așa era mama de când o știa, nu și-o amintea fericită. Spoia totul într-un gri lugubru, nimic nu îi convenea oricât încerca ea să-i fie pe plac. De pildă, întotdeauna celelalte fetițe erau mai bune, mai frumoase și mai cuminți decât ea. Nu îi plăceau rochițele dar le purta doar pentru a-i face mamei pe plac. În ciuda volănașelor și fundițelor, temperamentul băiețos o purta peste garduri, prin copaci, era prima la prins de broaște în bălțile din jurul cartierului, la studiul păianjenilor interesanți, la dresura pisicilor vagaboande de la marginea străzii, de pe maidanul ce ținea loc de teren de fotbal unde alerga laolaltă cu cei mai buni prieteni ai săi, băieții din cartier. În sufletul ei de copil se ducea o luptă între a fi pe placul mamei și a fi așa cum se simțea ea cu adevărat. La un moment dat, în adolescență, pentru că orice ar fi făcut, nu avea parte de o vorbă bună sau o apreciere, a renunțat definitiv să mai vrea să fie copilul pe care și-l doriseră părinții ei.

Femeia se apropia de ea, privind în gol.

Codruța se ridică de pe bancă stinse țigara și o aruncă în coșul de gunoi de pe alee. Veni în întâmpinarea femeii, deschise brațele și o prinse într-o îmbrățișare:

— Bună, mamă.

Femeia, se desprinse și o privi lung, după care continuă gestul aproape convulsiv, de a-și extrage obiectul imaginar din cap. Fără să o salute, spuse:

— Uite aici, mi-au introdus o andrea în cap și duse din nou mâna desupra tâmplei drepte.

— Mama, nu ai nimic, spuse Codruța și îi mângâie capul.

— Ba da, știi ce mi-au făcut? șopti femeia uitându-se complice, în ochii fetei.

— Spune, mama, ce ți-au făcut oftă fata și o așeză pe bancă, după care se puse lângă ea.

— Aici în cap mi-au introus o andrea de metal, o simt, mă doare și îmi pulsează uneori. Vârful ei îmi înțeapă ochiul. Nu reușesc să o scot cu niciun chip să știi, degeaba le cer să mă ajute că nimeni nu mă bagă în seamă.

— Te asigur că nu văd nimic, mama spuse fata și începu să o maseze ușor pe cap.

— Sunt amețită, Codruța, și gândurile sunt gri, negre și roșii. Când văd gânduri roșii îmi vine să râd și ei mă ceartă, îmi spun că trebuie să fac liniște și eu nu pot, pentru că nu vreau să vină gândurile negre. Atunci, aud pași grăbiți pe hol, asistenta târșâie perfuzorul așezat în colțul camerei, un lichid rece îmi încălzește brațul, un timp nu aud nimic, până când mă trezește un scâncet de copil, un copil pe care cineva îl așează mereu lângă ușa camerei mele, și vreau să-l iau în brațe, să-l alint dar e dincolo de ușă, pe hol și ușa e închisă cu cheia. Sunt sigură că este Dario, îi cunosc plânsul. Mă pun în genunchi și încep să-i cânt, așa, prin ușă, cântecul de leagăn, sper să se liniștească, dar mă trezesc singură, e noapte și plâng.

— Mama o sa fii din ce în ce mai bine, o să vezi, Dario se va liniști până la urmă.

— Dario nu m-a uitat, oftă bătrâna, ducându-și din nou mâna la cap.

Mama nu și-a iertat niciodată moartea lui Dario, fratele pe care Codruța nu l-a cunoscut. Se gândise de multe ori că decizia părinților de a mai avea un copil, pe ea, după ce primul s-a prăpădit, absurd, dintr-o complicație de la pojar, a fost, pe de o parte pentru a o scoate pe mama din depresia în care căzuse după eveniment și din care nu și-a mai revenit niciodată și pe de alta pentru a nu rămâne singuri și neajutorați la bătrânețe. Mama se apropia de 40 de ani când a născut-o, tata avea 45. Nu i-au spus niciodată, dar a făcut legătura de-a lungul timpului, din discuțiile mătușilor care mereu povesteau că ea și verii alături de care crescuse, au apărut pe lume după ce s-a prăpădit micuțul Dario. A dedus că acest eveniment a speriat întreaga familie, practic, moartea lui Dario a declanșat creșterea natalității în familia sa. Cei care aveau doar un copil au început pe rând, să se decidă să îl aibă și pe al doilea că nu se știe niciodată ce îți rezervă viitorul. După anul fatidic al morții lui Dario, au apărut pe rând, Codruța și cei patru verișori, Andrada, Matei și Codrin. Au crescut împreună, de fapt, ea a crescut alături de ei, prin familiile unchilor și mătușilor pentru că mama nu era refăcută după tragedia trăită. Uneori euforică, alteori tristă niciodată capabilă să-și arate iubirea. Toată copilăria căutase iubire și recunoaștere în privirea rudelor, prin casele unde își petrecea weekendurile și vacanțele pentru ca mama să aibă liniște. Ca să nu o mai trimită de acasă devenise o umbră, se juca doar în camera ei, vorbea doar dacă era întrebată, nu cerea atenție, nici mâncare, nu mai cerea nici iubire.

Când părinții s-au pensionat, intrase la liceu. A învățat pe rupte, animată de dorința de a pleca cât mai repede și mai departe de familie, pe drumul ei. Rebelă și non conformistă, a ales să nu mai cerșească atenția mamei și-a schimbat atitudinea, stilul vestimentar, alegerile. În primul an de facultate, departe de casă, a atras în jur oameni superficiali și neserioși care i-au arătat gustul dezamăgirii. Andrada i-a fost alături, ca o soră, a adunat-o de prin cămin, și a luat-o la ea. Doar ea știe ce a încercat să facă sub impulsul unor decizii pripite, cu mintea îmbibată de alcool și pastile. Doar datorită Andradei și pentru că au locuit apoi împreună a reușit să termine facultatea și să ajungă aici, unde este acum. Tocmai fusese promovată în corporația unde lucra, când părinții au sunat-o să-i spună că au nevoie de ajutorul ei, să vină acasă o perioadă pentru că nu se descurcă, că starea lor se degradează pe zi ce trece. A venit după ce a aranjat cu șeful să lucreze o perioadă de acasă, până găsește o femeie care să se adapteze la tabieturile părinților și care să-i îngrijească.

Erau acasă toți trei când mama a încercat să își ia viața. Mâncaseră de prânz și se duseseră fiecare în camera lui să își facă siesta. Codruța mai avea de lucru până spre seară, dar înaintea unei o ședințe, s-a dus în bucătărie să-și facă un ceai, i-a făcut unul și mamei. Tata se foia prin sufragerie, dăduse drumul la TV, din camera mamei nu se auzea nicio mișcare. Când a intrat cu ceaiul, în cameră era întuneric, draperiile trase, nicio mișcare, mama era în pat, moale ca o cârpă, și lângă ea cutia goală de medicamente. Au sunat la salvare, și de la urgență a fost adusă direct la sanatoriu. Deși la început mama nu a vrut să le vorbească, acum pare mai bine, comunică cu ei.

— Aseară mi-a șoptit o voce că îmi arată drumul spre Dario, mi-e dor de el, continuă mama.

— Dario e bine, mama, mai stai aici, cu noi, avem nevoie de tine, i-a șoptit și i-a mângâiat vânătaia de pe mână, acolo unde probabil i se injectează perfuziile.

— Când mă iei acasă? Că tot zici că vrei să stau cu voi, m-am săturat de spitalul ăsta! se smuci femeia din mângăierea fetei.

— Doctorul decide, și eu de-abia te aștept să vii, i-a spus, cu gândul la anii de când o aștepta cu adevărat în viața ei.

— Nu vă cred, m-ați aruncat aici ca să scăpați de mine, să nu mai veniți pe aici, veniți doar pentru voi, să aveți conștiința împăcată, la mine nu vă gândiți nicio clipă, m-am săturat de atâta vreme aici, cu tratamentul care mă duce pe altă lume, țipă femeia și se ridică.

— Mama, mai stai, te rog.

Femeia pornise deja hotărâtă spre sanatoriu, se opri o clipă, își duse din nou mâna la cap, luptându-se cu închipuirile sale.

Codruța rămase pe bancă, inima începu să-i bată ritmic în urechi, gura i se încleștă de la neputință, cu mâinile tremurânde căută o țigară, o aprinse febril, se ridică și se duse spre ieșire. Salută scurt portarul, se sui pe scuter și porni grăbit spre casă.

De pe o stradă laterală, un bolid de lux intră fără să se asigure pe bulevard. Scuterul fetei tocmai trecea pe acolo. Un trup de păpușă plonjă în aer. Lacrimile nu i se uscaseră pe obraji.

Dimineața, pe asfalt, conturul marcat cu cretă încă nu fusese șters de stropii de ploaie.

​