
Prima revistă de creație hibridă, înființată de Doina Ruști, pe 24 februarie 2020.
Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Când spun vacanță mă gândesc inevitabil la vară, iar verile ultimilor ani au fost suficient de fierbinți încât să facă necesar apelul la artileria grea: două cuburi de gheață în fiecare pahar de limonadă și încă vreo trei lăsate să alunece pe piele, ca să-mi dea măcar iluzia că sângele nu o să-nceapă să-mi fiarbă prin vene. Au fost zile întregi în care nu s-a mișcat nimic în afară de aerul care tremura la orizont, amenințând să crape și să dezvăluie ochilor înroșiți de zăpușeală o altă dimensiune, o lume de dincolo de unde vântul și furtunile încă nu au plecat. Dacă n-ar fi fost ticăitul ceasurilor care să măsoare neîntrerupt secundele și bătăile inimii, ai fi avut impresia că timpul s-a topit și el, lăsând vara stăpână pe orice gând care altădată ar fi fost oprit de rațiune. Și-atunci nu e deloc de mirare că scriitorii au înțeles de mult ceea ce meteorologii exprimă în grade Celsius: soarele care topește asfaltul pare să topească și convențiile sociale, iar sub razele lui necruțătoare granița dintre impuls și acțiune este mai fragilă ca niciodată.
Coasta amalfitană, de exemplu, este astăzi o destinație perfectă pentru toți iubitorii de limoncello și peisaje care îți taie respirația. Pe de altă parte, soarele orbitor și atmosfera toridă a verii în care Tom Ripley ajunge acolo ca să-l aducă pe Dickie înapoi în America ne amintesc că lucrurile pot aluneca foarte ușor pe un făgaș nu chiar atât de idilic. După-amiezile lungi și calde scot la iveală invidia și violența pe care Tom încearcă să le ascundă sub aparențe elegante, și creează un cadru în care personajele și simțul lor moral se sufocă deopotrivă.
Pentru turiștii amatori de vacanțe exotice, o croazieră pe Nil pare alegerea care îmbină în mod ideal relaxarea și băile de soare cu imersiunea istorică, experiențele inedite și farmecul aparte al Egiptului. Hercule Poirot ar strâmba însă puțin din nas și ne-ar contrazice: vasul e o heterotopie care izolează pasagerii și contribuie, împreună cu temperaturile ridicate, la amplificarea iritabilității și tensiunii dintre personaje. Printre palmieri și temple de pe vremea faraonilor, excursia se poate transforma rapid într-o cameră sub presiune unde gelozia și resentimentele duc la crimă.
Africa rămâne la fel de înșelătoare și pe uscat. Algeria te atrage imediat în capcană cu sutele de kilometri de coastă, mâncarea autentică, ruinele romane și străduțele desprinse parcă din alte vremuri, însă pentru un străin ca Meursault, căldura care le învăluie lipicios pe toate poate fi insuportabilă. Lumina orbitoare a soarelui îl amețește și îi întunecă judecata, și de aici până la a apăsa pe trăgaciul pistolului îndreptat înspre cine nu trebuie nu este decât o picătură de transpirație în plus.
Să nu uităm nici de zonele tropicale, care atrag anual mii de turiști prin vegetația luxuriantă și fauna spectaculoasă. Căldura este aici o forță aproape mitică, care împinge familia Buendía într-un delir halucinant al pasiunii și al violenței, timp de generații întregi. Iar dacă America de Sud răspunde cu atâta febrilitate la provocările pe care i le adresează vara, partea de Nord nu se lasă nici ea mai prejos. Umezeala și aerul irespirabil al unui New Orleans încins fac să explodeze tensiunea și conflictul de putere dintre Blanche și Stanley, pe măsură ce gradele de afară se apropie tot mai mult de cele ale paharelor de alcool și ale emoțiilor nemaiținute în frâu.
Până la urmă, ar fi oare posibil ca tocmai din cauza asta să aleagă toată lumea vara, inconștient, atunci când e întrebată de anotimpul preferat? Desigur, nu pentru că ar crede cu adevărat că valurile de căldură transformă oamenii în criminali, dar poate pentru că zăpușeala are darul de a face vizibil ceea ce în restul anului rămâne ascuns. În lipsa tot mai mare a umbrelor în care să ne ascundem, de noi înșine sau de razele fierbinți, măștile cad mai repede, tăcerile devin mai apăsătoare, iar jarul care mocnea de mult prinde în sfârșit viață. Vara, anotimpul vacanțelor? Da, dar și anotimpul revelațiilor: momentul în care oamenii descoperă cine sunt cu adevărat, chiar dacă uneori e prea târziu.
Maria Barbu este doctorandă la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, unde scrie o teză despre prezența modelelor anarhetipale în literatura de călătorie nord-americană de după 1950. Este licențiată în literatură comparată și istoria artei, iar interesele sale de cercetare includ teoriile socio-spațiale, postmodernismul literar, road narratives, literatura americană și studiul imaginarului. A coordonat două numere tematice ale Caietelor Echinox: "Utopian Imaginaries" (46/2024) și "From Robots to AI. Techno-sciences vs. Literature and Arts. Pozitivism vs. Humanism" (49/2025), co-editat cu lect. dr. Marius Conkan. A publicat două capitole în volume colective despre călători anarhetipici americani (Tracus Arte, 2024; Brill, 2026, ambele coordonate de prof. univ. dr. Corin Braga), dar și numeroase articole științifice în reviste academice precum "Transilvania", "Studia Universitatis Babeș-Bolyai Philologia", "Caietele Echinox" sau "Brukenthalia".