Anatole France definea ironia drept "veselia gândirii și bucuria înțelepciunii". Unul dintre cercetătorii care s-au aplecat mai mult asupra ironiei, francezul Vladimir Jankélévitch, atrăgea atenția asupra pericolului că practicarea ironiei nu trebuie să umilească: "Nu trebuie confundată (cum fac unii oameni complexați) orice ironie cu batjocura, desconsiderarea, insulta. Ironia civilizată face parte din panoplia dialogului. S-au scris cărți despre ironie". El însuși a scris una (Vladimir Jankélévitch, Ironia, Editura Dacia, 1994.)

Observând rădăcinile grecești ale termenului "eironeia", constatăm că acest concept, subordonat comicului, tangentează atât gândirea și inteligența prin procesul de elaborare și de rostire a unei antifraze, de fapt, prin disimularea a ceea ce emițătorul vrea să se înțeleagă, dar și creativitatea și flexibilitatea emițătorului care se raportează diferențiat la receptori diverși. Aceeași ironie nu se poate rosti cu șanse să fie apreciată (ceea ce se întâmplă oricum doar când și receptorul beneficiază de un nivel de educație și cultură care-i permit aceasta) la fel de receptori diferiți, în situații și contexte diferite.

Antichitatea considera ironia "o figură care constă în a spune voluntar contrariul a ceea ce se dorește să se înțeleagă, privând cuvintele sau propozițiile de valoarea lor reală sau completă, de obicei printr-un element ajutător cu rol de semnal: ton, gest, aer" ironic."

În Dialoguri, Socrate folosește ironia pentru a-și disimula intențiile, jucând în fața interlocutorului rolul ignorantului, al naivului, schițând un fel de comedie moromețiană avant la lettre prin care-și duce interlocutorul, pe nesimțite, acolo unde vrea el să ajungă. Și, așa cum am mai spus, se raportează la interlocutori folosind ironia în mod flexibil în funcție de scopul și interlocutorul pe care-l are.

"Ironia socratică este unica disimulare consecvent spontană și consecvent lucidă… În ea totul trebuie să fie glumă și seriozitate totodată, totul trebuie să fie cu fidelitate deschis și totodată adânc travestit… Ea cuprinde și provoacă un sentiment de insolubilă contradicție între condiționat și necondiționat, de imposibilitate și de necesitate a unei comunicări totale. Este cea mai liberă dintre licențe fiindcă, grație ei, omul se depășește pe sine, și totodată cea mai riguroasă pentru că ea este necondiționat necesară".

În antichitatea latină, ironia, satira, sarcasmul, erau practicate prin simulatio et dissimulatio, marii oratori romani definind cu mare acuratețe procedeul: "Urbanam etiam dissimulatio est, quom aliam dicuntur ac sentias, non […] quom contraria dicas [...]sed quom toto genere orationis severe ludas, quom aliter sentias ac loquare". ("Este o ironie spirituală să nu zici contrarul a ceea ce gândești (...) ci să te străduiești de-a lungul întregului discurs să glumești cu seriozitate, când vorbești altceva decât ceea ce simți (sau gândești)."

Învecinată cu minciuna, dintr-un anumit unghi, ironia nu contrazice totuși morala, cum o face minciuna. Vom afirma așadar că, în raport cu propria-i credință, gândire, conștiință, oricare dintre acestea neexprimate prin viu grai către interlocutor în situația practicării jocului ironic, ironia este o minciună, însă această minciună este, de fapt, adevărul pe care și producătorul/emițătorul mesajului ironic și beneficiarul/receptorul acestuia, acela asupra căruia se îndreaptă ironia, îl știu prea bine, dar este neconvenabil pentru beneficiar .

"Îmbrăcămintea" în care se înfățișează ironia este adeseori aceea a umorului, cele două modalități de exprimare a comicului fiind simbiotice adeseori. Când însă umorul, camarad de nădejde al ironiei, o părăsește pe aceasta, apare sarcasmul și atunci ironia își iese din matcă, devenind agresivă, ascuțită, tăioasă, vitriolantă.

Ironia are și scopul, declarat sau nu, de a corija într-un mod indirect și inteligent, la cel ironizat, metehne, fapte reprobabile, atitudini nepotrivite, evidențiindu-se astfel și un rol social, comunitar. Ea este adeseori practicată în comunitățile educaționale din învățământul preuniversitar, dar și în cel superior, deoarece profesorii, fiind implicit și mentori, doresc să corijeze la discipoli nu numai erorile științifice, care survin la lecții/cursuri, ci și educația precară de care aceștia dau uneori dovadă.

Folosirea ironiei a început odată cu evoluția educațională și culturală a societății pentru că atât ironistul cât și ironizatul trebuiau să aibă o minte bine "mobilată", creativă, receptivă, dar și reactivă atât pentru a furniza ironia cât și pentru a o decoda. "Ironia nu a putut să înceapă, cu siguranță, decât odată cu vârsta gândirii reflexive, și aceasta deoarece ea constă într-o afirmație falsă susținută de o reflecție ce-și ia masca adevărului întrucât cei dintâi oameni ai păgânătății au fost tot atât de simpli și de naivi ca niște copii, iar aceștia, prin firea lor, spun numai adevărul."

Ironia se suprapune întrucâtva cu spiritul, ambele presupunând inteligența creatorului de ironie, cultură și creativitate din persectiva concepției acesteia și un context care să includă receptori individuali sau colectivi (o clasă de elevi/un amfiteatru de studenți, audiență de radio sau de televiziune etc.). Cuvântul de spirit însă, deși conține o doză mai mare sau mai mică de ironie, spune chiar mai mult decât exprimă prin mesajul scris, verbal sau imagistic emițătorul, iar mesajul nu este contrar a ceea ce gândește sau simte acesta, ci sugerează interlocutorilor să exploreze rețele informaționale suplimentare, derivate, născute din jocul de cuvinte, din spiritul enunțat.

În cazul ironiei, fie scrisă, fie orală, ea crează o relație nemediată între ironist și ironizat, cel din urmă fiind în situația de a alege în mod voluntar (deci controlat) reacția la ironia lansată la adresa lui. Acestă reacție depinde de numeroși factori, unii obiectivi, alții subiectivi. Astfel, dacă "victima" ironiei râde acceptând sau acceptă râzând, este pentru că înțelege ironia și acceptă critica implicită. Factorii obiectivi care au condus la acest tip de reacție pot fi: contextul (locul și publicul care asistă), cultura generală, nivelul inteligenței, calitatea educației. Dintre factorii subiectivi am putea enumera: simțul umorului, starea de spirit în momentul producerii ironiei, emotivitatea subiectului. Când nu dispune de suficientă inteligență pentru a aprecia ironia, subiectul se poate simți ofensat și poate reacționa, iar, dacă în momentul enunțării ironiei nu are nicio reacție, lipsa acesteia poate fi explicată prin incapacitatea subiectului/ironizatului de a înțelege mesajul codat în cămașa ironiei, care maschează intenția ironistului de a corija la "victima" lui anumite aspecte negative care-l deranjează sau pe care le-ar dori altfel. Fără o suprapunere/raportare/conectare comprehensivă la mesajul transmis, putem afirma, atunci când abordăm comicul, că acesta nu se poate realiza, "complicitatea" între emițător și receptor fiind o condiție sine-qua-non pentru nașterea, dezvoltarea și consumarea ironiei și a comicului, în general.

Sigmund Freud, în studiul dedicat umorului din Cuvântul de spirit și raportul său cu inconștientul (Opere esențiale, Editura Trei, București, 2009) prezintă trei exemple în care un condamnat la moarte prin spânzurare își exprimă un ultim gând înainte să de a fi executat.

În cele trei exemple, condamnatul îndrăznește să glumească pe seama situației extrem de critice în care se găsește. Astfel, fraza inițială "Un condamnat la moarte, pe drumul spânzurătorii, cere un fular pentru a-și proteja gâtul de frigul dimineții" Freud o transformă succesiv după cum urmează, pentru a arăta diversele moduri în care ironia funcționează:

1)"Într-o luni dimineață, un condamnat la moarte este condus spre spânzurătoare. El exclamă (pentru a ne atrage atenția): <>"; 2) "Într-o luni dimineață, un condamnat la moarte este condus spre spânzurătoare. Gardianul exclamă (pentru a ne atrage atenția): <>"; 3) Temnicerul către condamnat: <>" Pentru exemplul nr. 2 remarcăm folosirea ironiei directe și a spiritului, iar pentru nr.3 satira, zeflemeaua, batjocura, fără antifrază.

Putem aprecia că ironistul afișează o detașare față de situație, după cum se vede și în exemplele date, iar autoironia marchează ceea ce în limbajul popular românesc se înțelege prin a face haz de necaz, adică a trece cu ajutorul auto-ironiei, a umorului, a spiritului de o situație grea, care este astfel minimalizată. În ultimul exemplu, prelucrat de Freud din exemplul inițial, remarcăm cinismul temnicerului, sarcasmul (ironia agresivă), acesta fiind unul dintre extremele atinse de ironie și satiră. Freud însuși vorbea despre un mecanism de autoapărare psihologică a organismului în situații limită, folosit și în scopuri medicale terapeutice pentru unele boli mai ales la copii și adolescenți. Există unele profesii în care cinismul este armă de autoapărare: chirurgii, angajații la morgă, lucrătorii la pompele funebre, militarii din zone de conflict își "anesteziază", minimalizează, neutralizează spaima, gravitatea momentului, confruntarea cu moartea, angoasa și își fac datoria.

Unii comentatori ai categoriei comicului merg până la a afirma că ironia este în antiteză cu umorul, acesta din urmă provocând râsul prin micșorarea a ceea ce este măreț sau invers, în fond, prin ducerea spre derizoriu, în timp ce ironia camuflează valorosul, importantul pornind de la lipsa de valoare, de la neimportant (Hegel).

Mai trebuie subliniată vecinătatea ironiei cu parodia și satira, ba chiar interferența acestora uneori, dar nu și suprapunerea lor totală. Ironia evoluează fie pe un culoar polemic, într-un anumit context, în timp ce parodia are nevoie de un model de tip superior care să poată fi imitat în spirit comic, ori poate fi chiar autoreferențială, în timp ce satira este ofensivă, agresivă, militantă și, de cele mai multe ori, socială, încercând să corecteze ceea ce contravine moralei colective, general acceptate. Comună ironiei, sarcasmului, cinismului este antifraza, ca în exemplul întâlnit la Creangă: "cinstita holeră de la '48 a și început a secera prin Humulești în dreapta și-n stânga." Cu cât aceasta conține termeni mai contradictorii, cu atât procedeul este mai reușit. Trecerea spre grotesc se poate face ușor prin îngroșare chiar și atunci când nu sunt elemente critice în realizarea ironiei, ci laudative în exces pentru lucruri sau întâmplări dăunătoare. "Curent este și elogiul injurios sau ambiguu, elogiul negativului sau contrar dorinței ironistului. Inițial, enkomion e un elogiu ocazionat de diferitele jocuri eline; folosit ulterior prin ironie, devine satiric: Berni (L`ode del debito), Rabelais, Erasmus (Enkomion Moriae), Grimmelshausen (Der Satyrische Pylgram. Kalt und Warm, Weiss und Schwartz, 1666). În secolul 16, după modelul bernesc, se dezvoltă niște capitoli (terține de 11 silabe) și sonete în care sunt elogiate ciuma, păcatul, bolile venerice. Imitate de Régnier, se numesc sygognes și fac legătura cu burlescul și grotescul."

Pe coperta unei publicației săptămânale, avându-l ca redactor-șef și ilustrator pe Ion Anestin, este desenată statuia lupoaicei care-i hrănește pe Romulus și Remus, amplasată pe un bulevard bucureștean, pe soclu fiind scris SPQR, acronim și prescurtare pentru expresia din limba latină, Senatus Populusque Romanus (Senatul și poporul roman), cu referire la guvern, fiind folosit ca semnătură oficială guvernamentală. Mesajul, transmis doar de imagine, se bazează pe ironia care se naște din reprezentarea umbrei făcute de statuie, mult disproporționate în raport cu aceasta. Umbra este strivitoare prin dimensiune, iar statuia pare liliputană în comparație cu ea. Constrastul naște atât comicul cât și ironia rafinată cu care este încărcat – lauda adusă guvernării prin acronimul plasat pe statuie – fiind contrazisă de umbra care, ca orice umbră, este lipsită de valoare, de conținut. Ilustrația, de o mare simplitate în realizarea grafică, nu este însoțită de un mesaj scriptural care să adauge semnificație ansambului.