A. T. Branca, Joc epic. Născut înainte de vreme, Editura Eikon, 2026

Încă de la început precizăm că subiectul abordat este unul delicat și are un puternic substrat biografic, așa că orice nedesăvârșire de construcție semnalată riscă să o lezeze (prin ricoșeu) pe cea care experiat cele menționate; ceea ce nu intenționăm, bașca făgăduim solemn că vom păși pe vârfuri în camerele de gardă ale (pro)creației, după cât ne-or ține articulațiile. E un proiect îndrăzneț (nu prin tematică sau anvergură) prin însăși hotărârea luată (de a-ți "deschide", în fața publicului, rănile de odinioară), și, la fel ca personajul principal, căruia i se spune: "Tu nu știi să plângi –/ te-ai putea îneca într-un suspin" (p. 158), nu credem că suntem suficient de pricepuți în a da sentințe și n-avem de gând să ne sufocăm cu justificări. În concluzie, purcedem cu mare atenție.

În ultimul său volum, Joc epic. Născut înainte de vreme (EIKON, 2026), A. T. Branca nu urmărește frumusețea în accepțiunea decorativă a termenului și nu încearcă să "repare" realitatea printr-o metaforizare abundentă. Din contră, autoarea cultivă un soi de austeritate deconcertantă, tăind prin propoziții nemediate orizontul clinic al acțiunii (poate că ăsta a și fost motivul), transformând astfel aventura maternității într-o mărturie aproape documentară.

Rareori poezia contemporană românească a întâmpinat cu asemenea luciditate contactul brutal dintre corp și remediu sau dintre decepție, spaimă și epuizare. Vântureasa de plastic (Brumar, 2012; Humanitas, 2018) este un exemplu grăitor, ambele putând fi citite în tandem (Marius Chivu depinge grija filială a unui tânăr în sprijinul celei care l-a purtat în pântece, Tori Branca redă periplul spitalicesc al unei mame pentru fătul aflat în faza intrauterină și, ulterior, născut prematur), amândouă cărțile operând nu doar ca niște notițe ale unor persoane situate pe buza prăpastiei, ci și ca anatomii (în oglindă) ale fragilității umane.

Nu întâlnim peisaje sclipitoare, chestiuni criptice, o intertextualitate sofisticată sau voluptăți stilistice menite să îndepărteze trauma. Dimpotrivă, informația e aidoma unui titirez ce se învârte pe o porțiune finită. Tocmai această cumpătare expresivă produce efectul major, cititorul "îndurând" împreună cu omul care îi vorbește; versurile nu furnizează vreun refugiu estetic, naratoarea refuză deliberat cosmetizarea propriului martiraj, evitând metodele stereotipe.

Travaliul și parturiția capătă măsurile relevanței ontice, copilul ajunge să fie întruchiparea unei stări dintre concretețe și abstracțiune, șansă și himeră, biologie și hazard. Nimic triumfalist sau melodramatic. Dătătoarea și ocrotitoarea vieții nu este eroizată și nici sanctificată: ea traversează holuri și cabinete sterile, călătorește cu ambulanța, se chinuie în saloane aglomerate, discută neîntrerupt, primește diagnostice fluctuante, se luptă (suflet lângă suflet) cu infecțiile nosocomiale ce-l "supără" pe prunc și cu procedurile standard ale lăuziei. Dar, în împrejurări de genul, statutul ei încetează să mai reprezinte fizionomia culturală aureolată (apanaj, afirmă ideologia egalitară, al ierarhizării înrădăcinate în societățile patriarhale), și, devenind o probă-limită, demontează fără ostentație mitologia (sentimentală, comportamentală, economică etc.) asociată nașterii.

Protagonista dialoghează simultan cu băiețelul în miniatură, cu doctorii, cu ea însăși și, câteodată, cu "vizitatorul discret" – un alt nume pentru divinitate sau soartă (vocabule interșanjabile). Am detectat chiar o ascensiune în sfera conceptualizării necazului care s-a abătut asupra ei:

a) "Cu teamă pentru condiția mea/ am privit mereu/ cu un gol în inimă,/ cum se duc de pe cer cocorii,/ cum din umbra zborului lor,/ mi se părea uneori,/ mă privea Dumnezeu/ și mă smeream,/ mă tulburam/ cine te crezi?/ mă mustram..." (p. 30) – una dintre aprehensiunile declanșatoare. Cf. p. 23: "Temeri mai vechi decât mine/ mă paralizau";

b) "Un cor de suferinzi.// Alătură-te lor/ și nu te împotrivi!" (p. 39) – acceptarea;

c) "Mă afund în bezna bântuită de fantasme/ și nu știu cum să cer ajutor" (p. 51) – cunoașterea (și integrarea) neputinței (a Umbrei – conferindu-i o nuanță jungiană);

d) "Dacă ai uitat, amintește-ți –/ viața e mereu despre moarte./ Dinspre ea venim și spre ea mergem." (pp. 119-120) – supunerea în fața destinului.

e) "Fericiți aceia care au îndrăzneala/ să se izbească în porțile închise/ căci a lor va fi lumea/ de dincolo de ele!" (p. 141) – curajul de a nădăjdui;

f) "Așadar,/ să nu te temi/ și să nu speri mai mult!// Calea e bună.// Am să o urmez și eu." (p. 164). În concordanță cu "Era o vreme când le deosebea (el – neonatologul, noul mesia, n.n.)./ Se amăgea – nu există bine și rău,/ doar voința de a face bine/ și încercarea de a nu face rău." (p. 205) – orice alternativă este agreată, cât timp nu încalcă libertatea (...elasticitatea) ființială a celuilalt;

g) "Marți, 12 februarie./ Cateterul e compromis.// Miercuri, 13 februarie./ Cateterul s-a înfundat cu sânge.// Joi, 14 februarie./ Cateterul nu mai funcționează. (...) Fiule, ești pe cont propriu." (pp. 212-215) – reapariția dubiului. Cf. "Cred, Doamne, ajută necredinței mele!" (Marcu 9, 24);

Monologurile sugerează o conștiință scindată de necontenita forță a groazei. Tori Branca surprinde exact mecanismul oscilant al supraviețuirii prin limbaj și prin trăire (nu atât prin teorie, cât prin experiment). Strofele sunt schițate rapid, sub amenințarea unei vești definitive: "Notez cât mănânci, la fiecare trei ore..." (p. 224), "Transcriu în jurnal..." (p. 225) – de unde deducem că intensitatea nu provine din retorică, ci din autenticitatea percepției și-a încadrării în arhetipul mamei.

Există în formulările de tip spovedanie (vizând registrul, nu scopul) o invariabilitate "sonoră". În acest caz, instanța confesivă ocolește capcana repetitivității prin schimbarea permanentă a perspectivei și a vocii: prevalează când revolta împotriva sistemului medical incapabil să protejeze candoarea absolută, când vinovăția (irațională, dar iminentă) unei femei copleșite de durere; apoi survine surmenajul părinților reduși la stadiul de administratori, obligați să semneze "contracte", să transporte "promisiuni" între spitale, să negocieze fiecare "comunicat" – imagini care surprind (dincolo de zbuciumul evident) degradarea lentă a identității individuale sub povara unei îndoieli constante.

Poezie deloc ludică, ea impresionează fiindcă refuză mijloacele facile. E drept că autoarea caută (și uneori găsește) "lacrima spontană" (reacția imediată) și uzitează de niscai locuțiuni și alegeri lexicale prea prețioase, redundante sau neinspirate: "în acea sâmbătă dimineață de noiembrie,/ cu aerul greu de cenușa regretelor" (p. 13; sublinierile ne aparțin), "...sporeau cutremurul anxietății mele" (p. 29), "Ce este suferința cărnii și a sângelui?/ O febră a minții care te mistuie" (p. 37), "...s-au topit în arderea cărnii de pe spatele meu" (p. 49), "Nu adie nici umbră de vânt" (p. 72), "înainte de răsăritul de mâine", "Cu lacrimi am râs/ și am plâns râzând" (p. 145), "Și nu știi ce repede se încheagă sângele/ când te naști într-un timp/ care nu era încă al tău" (p. 158; derutant: un verb la trecut, după trei la prezent), "...gonim abrutizați" (p. 200; cei aflați în mașină se grăbesc să salveze un bebeluș), "...saturația scade: 85, 86, 87, 88" (p. 215), ca să nu mai pomenim de notele explicative (77 la număr), chit că volumul beneficiază de o postfață de 27 de pagini – ÎNSĂ emoția rezultă din precizia observației: un incubator contaminat, un monitor care piuie, o asistentă pripită, un drum dificil, parcurs între două unități sanitare ș.a. Asemenea detalii reușesc să coaguleze o psihologie veridică, iar când factualitatea devine insuportabilă și e pusă sub semnul întrebării, martora înțelege că firescul tragediei nu necesită amplificări teatrale.

Din punct de vedere "vizual", Joc epic... se revendică de la acea direcție care mută liricitatea din meleagurile peripețiilor alegorice pe teritoriul netăgăduitelor pătimiri, expune nefiltrat pățaniile și își asumă vulnerabilitatea ca pe un principiu artistic. Totuși, simpla istoricitate nu garantează valoarea literară. Ceea ce-l diferențiază de multe (auto)biografii este controlul remarcabil al tonului. Tori Branca știe când să restrângă fraza și când să lase acalmia să continue sensul rândului precedent. Disciplina asta interioară salvează textul de la exces (de zel, de onestitate...).

În fond, miza centrală depășește competențele unei figuri materne. Cartea problematizează significația decisivă a precarității ontologice, a iluziei ortogenezei (-geniei, -praxiei), a deficienței de circumstanțe numinoase, într-o lume dominată de intervenții mundane. Prematurul constituie simbolul nesiguranței generale care însoțește orice odisee. Nimeni nu e cu adevărat pregătit pentru apropierea sfârșitului. Taman aici atinge dimensiunea profundă: nu descrie doar o dramă familială, ci confruntarea cu posibilitatea dispariției.

Puține producții recente izbutesc să convertească evenimentele negative în crochiuri severe, lipsite de exhibițiile duioșeniei. De aceea, volumul produce un efect durabil iar după lectură nu rămânem cu tropii nimeriți ai lucrării ("plămânii cât miezul de piersică" – p. 13, "Strada oarbă,/.../ se îngusta ca un culoar de mină" – p. 25, "Umbrele nopții mișună tulburate/ prin coridoarele fricii,/ se izbesc de zidurile abisale/ sub care mintea asediată/ se împotrivește rătăcirii în irealitate" – pp. 42-43, "În vârtejuri tăcerea asurzitoare/ se înnoadă cu fiecare contracție" – p. 70, "Timpul încremenise brusc/ pe firele de înaltă tensiune ale inimii" – p. 81, "Cât se așterne Calea Lactee,/ nenăscuții se scaldă în albia lumii" – p. 99, "Când îmi trag sufletul,/ măsor orele în cadența pașilor de pe culoare" – p. 223), ci cu senzația apăsătoare a unui semen silit să aștepte zilnic la granița dintre Viață și Moarte.

Iar aceasta reprezintă, probabil, cea mai cinstită, salubră și valabilă formă de beletristică pe care ne-o poate oferi cineva.

*

Cursul vieții mele a fost tulburător de firesc.

Am învățat bucuria odată cu plânsul,

deznădejdea odată cu visul,

tăcerea odată cu muzica,

cum să deosebesc vorbele și sentimentele.

Rău m-a durut întâi

când mi-ai luat-o pe bunica.

S-a stins copilăria mea.

Pentru golul din piept

mi s-a părut că mi se cuvine

să primesc dragostea Ta,

și m-am crezut binecuvântată

pentru toată viața.

Unde ești, Dumnezeul meu?

Te știam aici.