H I B R I D

Nu era plăcut să asiști la așa ceva. Încăierarea ce avea să urmeze.

— Ai grijă neamțule, dacă te-mpiedici și cazi o să te calce autocamionul!

— Ce? Unde?

Deszăpezirea podelei de gheață deja îi făcură să uite de om, aceștia fiind mult mai preocupați cu plasarea radiatoarelor termice, câte unul la suta de metri. Căldura începu să se-ntindă ca un lepros ce sărea-n spinarea unui om sau altuia. Un succes enorm.

Pe partea opusă a drumului, santinelele acum păzeau o dubă ce transporta Agrippa o ști ce. Cu optsprezece roți, compactă, vopsită c-un galben viu, cu picățele verzi și portocalii ce păreau organice. Aceasta era acoperită în rune și inscripții ce nu puteau fi descifrate de omul de rând. Evident, nimeni nu știa ce va urma.

Cel puțin douăzeci și ceva de santinele ieșiseră din dubă. Oamenii erau nedumeriți, inclusiv cei din blocuri ce priveau cu o frică la fel de justificată ca a celor de afară. Trebuia să vină acest moment o dată și-o dată, ziua judecății.

Una dintre ele adusese o cutie termală. Voiau cu disperare să găsească un dispozitiv misterios. Iar fără el, o problemă cu mult mai colosală avea de gând să-i dea peste cap.

Și era o poveste destul de hilară, cum ajunsese acolo, undeva, într-un morman de zăpadă.

— Uite, cred că am găsit o soluție la problema noastră. Lasă-mă să vorbesc cu ei!

— Nu, nene, nu înțelegi că dacă te apropii, chiar și la un metru distanță de ei, o să te-mpuște?

Conversația lor fu oprită de o umbră. Cei doi erau pe o alee întunecată, între două blocuri. Cineva aruncase o scândură ca să treacă. Le facură cu mâna. Iar ei înapoi. Nimeni n-a zis nimic, ca să nu atragă prea multă atenție sau să-i dea de gol.

De acolo, de sus, era mult mai ușor să vadă cu ce aveau de-a face.

— Voi coborî într-o secundă, dar ascultă. Sunt prea mulți de-ai lor și prea puțini de-ai noștri!

O mică privire și imediat își dăduse seama de cât de nervoase erau santinelele. Oamenii au fost umiliți de ele de prea multe ori. Eventual, un lucru ca ăsta avea să se-ntâmple. O santinelă căzu cu al ei scut în zăpadă, spre văzul tuturor. Ceilalți n-au fost prea mulțumiți de această prestație.

Nu conta prea mult. Dacă oamenii își vor aminti ceva, atunci își vor aminti de mișcările lor subite. Niște mișcări atât de rapide și zgomotoase încât nici măcar Anton nu le putea ignora. Nici măcar un om din acel cartier plicticos, asemenea. Era ca și cum atmosfera dinăuntrul buncărului s-a schimbat la un nivel molecular. Scârbele vii și metalice erau alarmate și ele.

Umbrind pământul ca niște termite titanice, cu saci organici plini de aripi păroase ca niște boașe, scârbele începură să fie împinse afară din ale lor ascunzișuri.

Până și gardurile de fier tremurau, în timp ce radiatoarele produceau căldură. Totul din vina santinelelor. Orice aveau de gând să facă nu era de bine. Temperatura n-ar fi trebuit să crească într-un asemenea hal. Toți locuitorii cartierului de Nord îi priveau cu o amestecătură de teamă și dispreț.

— Ce naiba? O să fim distruși, atâta ne-a fost!

— Anton, treci sub chiuvetă, acum!

Încă o pană de curent a urmat. După, un sunet ca de stepă. Mai întâi au mărșăluit animalele, apoi, mașinile. O clădire fu dărâmată, fără a fi înlocuită, din opt deveniră șapte.

— Unde a dispărut? Unde a dispărut blocul? Nu s-a mai pomenit vreodată așa ceva. Unde e?

— Calmează-te! O să-ți zdruncini creierii dacă continui așa. Nu ieși afară! Nu uita, numără descrescător!

Ei nu primiră niciodată un răspuns direct legat de cifruri și de ce coborau la număr. Totul a devenit sumbru.

*

Mâncarea ajungea la bloc la câte un interval ciudat, adusă de androizi înalți și fără picioare. Un astfel de android apăruse de nicăieri.

De data asta, hrana a venit cu mult mai devreme decât s-ar fi așteptat. Stațiile electrice și radiourile erau defecte. Deasupra cartierului, ei formară o coroană din corpuri ce pur și simplu plutea acolo, ținută în aer de o forță gravitațională așa cum nu s-a mai văzut. Nici asta n-a durat mult, căci androizii începură a cupla cabluri electrice de ale sfintei coroane trupuri.

Clădirile de metal începură a se scufunda în oceanul de fier.

— Iarăși începe. Crezi că de data asta va fi pentru totdeauna?

— Sper, așteptarea asta mă omoară. Și habar n-am dacă vom avea un final fericit. Ia-mă-n brațe!

Pentru o ultimă dată, sau așa părea, Anton și Clara erau în brațele unul altuia. Totul avea să se termine.

*

O alarmă porni, anunțând o stare generală de urgență. Pneumo-giroscopurile elongate și pline de monoxid de carbon ieșiră din capul clădirilor, pentru a bloca undele radio și radiațiile ce aveau să învăluie toate blocurile cartierului din Nord. Niște lumi adormitoare începură a-i liniști pe bieții locuitori.

— Anton, du-te în cameră și stinge lumina!

— Pentru ce, Clara?

— Fă-o. Ai încredere în mine!

Băiatul o ascultă. De obicei era o mică pauză înainte de a se stinge lumina, sau nici nu funcționa întrerupătorul. Clar nu era cazul de data asta, din moment ce s-a stins aproape instant.

— Eram sigură că asta se va întâmpla.

— Cum? Ce? Despre ce vorbești?

— Nu vezi ce se întâmplă în jurul nostru? Sau, mai degrabă, nu simți?

— Clara, la ce te referi?

— La aer, Anton, e ca și cum oxigenul, aerul pe care-l respirăm e tras înăuntrul acestei camere fără lumină.