Nu-mi mai aduceam aminte ce am simțit prima dată când am ajuns la Paris, dar știam că mereu voiam sa mă reîntorc. După ce pleca trenul din gară și mă instalam confortabil pe scaun, sperând ca nimeni să nu se așeze lângă mine, plănuiam deja următoarea vizită. Poate prima dată ajunsă în Paris a fost o vizită, dar următoarele au fost mai mult decât atât - erau reîntoarceri. Era ca și cum trăiam două vieți: una monotonă, departe de Paris, și una plină de viață, în acest oraș care, doar prin simpla pronunțare a numelui său, îmi aducea zâmbetul pe buze. Acest oraș, pe care am început să-l cunosc încetul cu încetul, cu fiecare tren care m-a adus aici, a devenit o parte importantă din identitatea mea.

Am ales Parisul pentru că era Paris. Aș fi putut la fel de bine să aleg Roma sau Florența pentru arta clasică. Multi artiști trebuiau să treacă, cel puțin, prin aceste două orașe pentru a putea deveni artiști adevărați. Fără a studia marii maeștri ai Renașterii, fără a observa, de exemplu, proporțiile perfecte ale sculpturilor lui Michelangelo sau compoziția armonioasă a picturilor lui Rafael, unde privirea se prelingea calm pe fiecare detaliu, un artist nu putea fi numit cu adevărat artist. Știam toate acestea și le-am studiat. Mi-am perfecționat tehnica, am învățat cum să adâncesc spațiul picturii, cum să fac ca faldurile hainelor să cadă ușor, ca un voal pe care îl lași să cadă finuț pe față, am petrecut ore nesfârșite cu anatomia omului, cu fiecare mușchi pentru a-l face cât mai realist. Am încercat totul, și am crezut că am învățat totul. Dar lipsea totuși ceva. Lipsea emoția. Lipseam eu în acest proces. Odată perfecționată tehnica, trebuia să o trec prin moara emoțiilor mele și, doar după aceea, să o pun pe pânză. Mi-am îndreptat privirea spre impresionism, și, unde altundeva decât în Paris, aș fi putut să mă adâncesc mai bine în impresii, acele momente efemere, asemenea emoțiilor?

Muzeul d’Orsay îl vizitam singură. Luam metroul numărul 4 care mă ducea direct până la biserica Saint-Germain-des-Prés, și de acolo mergeam pe jos până la muzeu. Vremea era aproape mereu frumoasă când ajungeam la Paris. Chiar dacă temperatura era scăzută, razele soarelui se iveau din când în când, ca și cum Parisul se bucura că mă vede. Nici ploaia nu părea mohorâtă ca în alte locuri. Chiar dacă aveam umbrela cu mine, de multe ori nu o foloseam. Ploaia, adesea delicată și blândă, nu mă deranja.

Nu eram ca turiștii clasici, care căutau să bifeze cât mai multe locuri într-un oraș. Nu voiam să trăiesc ca într-un maraton, în care fiecare pas mă îndrepta spre o amintire ce trebuia să fie postată. Nu acumularea amintirilor mă interesa, ci impresiile - acelea care, deși trecătoare, îmi construiau o legătură emoțională cu Parisul.

Când coboram din metrou și urcam scările pentru a ajunge afară, mă opream scurt pe o treaptă și trăgeam adânc aer în piept. Un surâs aproape imperceptibil îmi lumina fața. Apoi hotărâtă, parcă împinsă din spate de o forță exterioară, mă îndreptam spre muzeul d’Orsay.

Prima imagine pe care mi-am format-o despre Paris a fost prin picturile și sculpturile pe care le-am văzut acolo. Aș fi putut să bântui regulat străzile înguste, să mă plimb pe malul Senei sau prin parcuri pentru a crea o conexiune personală cu Parisul. Am și încercat la început. Mă duceam la Grădinile Tuileries. Porneam de la Muzeul Louvre și o țineam tot înainte, prin centrul grădinii, până la Place de la Concorde. Mă mai opream uneori să fac câte o poză la vreo floare cu petale colorate, ori la un porumbel care se așeza pe capul unei statui. Când ajungeam în celălalt capăt al grădinii, ieșeam pe strada principală și mă simțeam pierdută. Liniștea și calmul din grădinile Tuileries contrastau cu gălăgia mașinilor, motocicletelor și oamenilor care mergeau în toate direcțiile. Florile, copacii, toată verdeața, dispăreau pentru a lăsa loc asfaltului gri-bej, rece, din Place de la Concorde. Îmi îndreptam privirea în sus spre Obeliscul egiptean pentru a căuta o pată de culoare în cerul albastru al Parisului. Mă reîntorceam în Grădinile Tuileries și parcurgeam același drum, dar în sens invers. Nu era suficient. Nu așa voiam să cunosc Parisul. Îmi trebuia o bază bătătorită de trecut, istorie, emoții, culori, trudă, căutare, eșecuri, succese pentru a-mi clădi propria părere despre Paris. Prin ochii și trăirile altor artiști voiam să văd și să trăiesc Parisul. Și doar după aceea, prin ochii și trăirile mele.

Nu m-am oprit niciodată să-mi pun întrebarea de ce muzeul d’Orsay a devenit locul meu preferat din Paris, un fel de punct de gravitație care mă atrăgea mereu. Picturi impresioniste sau post-impresioniste puteam să văd și la Muzeul Louvre, Muzeul Marmottan Monet, Muzeul de Artă Modernă sau Muzeul de l’Orangerie, printre altele. Poate faptul că a fost o gară înainte îl învăluia în efemeritatea pe care o căutam atât în Paris cât și în picturile mele. Sala mare de așteptare dădea nu numai impresia unei așteptări, ca ceva ce nu mai sosește, cât și ca o speranță care poate apărea în orice clipă. Gara era și un simbol al schimbării și călătoriilor, un loc unde ajungeam ori de unde plecam spre o altă destinație. Muzeul d’Orsay era locul spre care mă îndreptam pentru a rămâne. Împreună cu marii artiști de acolo căutam atât schimbarea și transformarea, cât și un loc unde puteam să mă stabilesc.

Momentan mă aflam doar pe peron, în așteptare, dar dimensiunea impresionantă a ceasului din sala principală mă readucea la realitate, la nevoia de creație, de fiecare dată când tindeam să alunec spre o lume imaginară unde timpul nu mai exista.