M-am născut la mare și întreaga copilărie mi-a părut, încă de la început, intim legată de freamătul valurilor sale, de aroma exotică pe care o aducea, de undeva de departe o chemare ascunsă spre locuri ce așteptau să fie descoperite. Nu-mi amintesc să fi fost vreo zi în care albastrul întins, parcă, la infinit, să se fi ferit, tulburător și tandru, din calea privirilor mele lacome de nesfârșit. Îl căutam, urcând pe străduțele răsucite, abrupte, de pe cele mai înalte coline aflate între zidurile orașului pietruit și desișurile sălbatice, presărate cu bujori, tufe de cucută, ciulini și neasemuiții maci. Florile acestea atât de roșii, care se pierdeau în zare până aproape de dunele nisipoase dinspre mal, deveneau un nelipsit decor printre vegetația pontică, cu influențe mediteraneene. Priveam captivată cum însângerarea lor se contopea cu linia orizontului și chema la visare, la acel tip de renunțare totală pentru a pătrunde într-un somn adânc, meditativ. După un timp, soarele se făcea scântei deasupra luciului apei și tot albastrul pe care îl căutam de la primele ore ale dimineții devenea o întindere incandescentă, luminoasă până la orbire dacă o priveai insistent. Adesea, acel alb părea insuportabil, precum o greutate în piept pe care nu o poți duce, cu care știi că nu poți merge mai departe pe drumurile înguste, prăpăstioase. Atunci, îmi răsuceam privirea spre zări cu nori risipiți, spumoși ori o linișteam în cutele mătăsoase ale nisipului, căutând cochilii de scoici sidefate și simțind finețea acestor rămășițe ale ființelor marine.

Toată căutarea mea hoinară pe culmi, printre ierburi înalte și dese, care mi se întindeau până spre piept, sau pe drumurile șerpuitoare ce se afundau în densitatea betoanelor care învăluiau orașul o lăsam, întotdeauna, în seama bunicului. Îi urmăream silueta efilată, părul de un negru intens și culoarea închisă a pielii ce devenea aproape arămie în strălucirea soarelui de vară. Erau reperele mele, nu le scăpam din vedere, și am știut, peste ani, că aceste caracteristici fizice aveau să îmi dicteze alegeri și preferințe, mai mult decât atât, aveau să se lege, prin farmecul lor indimenticabil, de o latură profundă a originilor existenței mele. Bogăția acestor elemente ce mi-au conturat copilăria au lăsat în urmă o aromă de adâncă viață subconștientă pe care am hrănit-o prin reîntoarcerea la malurile mării.

În zilele toride, mergeam cu bunicul prin satele apropiate, rătăcind în jurul cuburilor albe ce țineau loc de case și căutând, prin orice deschizătură de zid, să văd mișcarea unduitoare a valurilor. Ascultam cum străbate către noi zgomotul lor surd, atunci când se izbeau puternic de pietrele calcaroase de pe țărm. Opacitatea acestora era odihnitoare alături de albastrul apei și aș fi admirat, neîntreruptă, juxtapunerea lor cromatică. Observasem aceeași plăcere a privitului când treceam pe lângă moscheile înălțate din piatră cioplită, le simțeam cum mă domină prin decorațiunile lor exterioare sculptate și arabescurile care mă învăluiau în interior. Mergeam, fără să știu în totalitate, pe urmele unei alte lumi, și îi regăseam ecourile nostalgiei în fiecare lespede de piatră ce-mi încânta gustul vizual. Când venea seara, rătăceam până ce bezna ne cuprindea și, atunci, liniștea nopții cobora precum o poezie deasupra mahalalelor. Privind sclipirile selenare, îmi imaginam lumea și agitația orașului undeva departe de mine, în timp ce tăcerea din jur devenea vindecătoare și mă simțeam înconjurată de o singurătate stelară.

Mi-amintesc că iarna era sinistră, greu de suportat și mă încovoia greutatea pe care o așternea asupra mea. Imaginea acelui alb imaculat îmi slăbea vederea și generozitatea spațiului vizual atât de ofertant în timpul verii se reducea la o schiță alb-negru, încercând doar să intuiesc viața dincolo de cortina plumburie ce acoperea orizontul. Dar, parcă printr-o despărțire simbolică de Hades, zeița primăverii, pe care o așteptam luni întregi închisă în casă, readucea aroma vie în port și melancolia anotimpului rece se contopea, ușor, cu fericirea. Simțeam cum o încredere nedefinită mă proteja și visele îndreptate către verile însorite reveneau pe pelicula imaginației mele, construind un peisaj interior al sufletului pregătit să regăsească corespondentul fidel din natură.

Nici acum, peste ani, nu aș putea descrie vacanța fără să readuc în memorie acele amintiri tezaurizate cu neasemuită finețe pe care copilăria le-a implantat adânc în cutele sufletești. Au fost timpuri când libertatea pe care mi-o oferea momentul am ales să o petrec doar lângă marea începuturilor mele, unde am descoperit acel farmec ascuns al locurilor împletit cu poveștile exotice, din care mi-am hrănit cea mai mare parte a devenirii. Vacanțele, pentru mine, au însemnat după-amiezile la malul mării, simțind vaporii de apă sărată, amestecați cu dogoarea aerului ce se ridică din fierbințeala nisipului fin, iar alături, așezat pe o piatră măcinată de timp și valuri, bunicul privind spre depărtările mării și șoptind povești cu djini și prinți orientali. În toată această atmosferă densă, pe care o inhalam, lacomă, până la ultima suflare, marea se mișca, cum se întâmplă chiar și acum, la atâția ani distanță, după o muzicalitate interioară, în acord cu bătăile inimilor noastre. De pe vremea când eram copilă nu s-au păstrat prea multe, aproape toți și toate au dispărut, răpiți de aripa timpului, doar marea își spune mai departe povestea și în fiecare vacanță mă reîntorc la ea să o ascult...o invitație la solitudine și recuperare afectivă a unui trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat.