H I B R I D

Incașii începură ritualul de purificare. O mască lată dar în formă de țipar fusese pusă pe fața fetei. Tuburile dinăuntrul ei fiind atașate de panoul cărnos. O transfuzie era necesară dinainte de a fi lăsată înăuntru.

Ranchiună așteaptă livrarea. Trebuie să dea ordinul mai departe pentru ei. Să le anunțe sosirea. Nu avea încredere în nimeni. Dar și așa îi era greu să comunice cu cei mai de încredere oameni de lângă el.

Corpurile incinerate ajung la el. Dansează în jurul lui. Îl mușcă de gât. Mestecă. Scuipă și ei. Omul de culoarea tuciului nu zice nimic. Nu putea fi omorât, deci n-avea nici cea mai mică grijă din lume.

*

Corp-incinerat Ema începe, ușor:

— Bună ziua, domnule Ranchiună. Plănuiam să purtăm o conversație de ceva vreme. Dar nu ne așteptam să ai companie.

La care Ema începu să mai muște din gâtul străjerului, într-un mod prietenos. Asta-l calmă pe bărbat și ajută la dezescaladarea atmosferei.

Ema reuși să-i crănțăne o bucată mai noduroasă de piele, dar și așa, sub văzul celor doi Incași, dinăuntrul autocamionului, bărbatul nu sângeră nici un pic.

— Eram destul de sigur că nu-i nici bărbat, nici om, dar ce înseamnă asta pentru aranjamentele noastre? Conduita este complet stricată iar străjerul nu-i într-o ureche. Nu cred că-i vreo cale de scăpare, zise unul dintre Incași. Trebuie să fac ceva!

Dar îi era teamă, de o boală incurabilă cu care se putea alege pe urma confruntării cu acest tiran.

*

Cineva asculta din cer. Norii funebri erau și ei pe drum. Iar ei erau la fel de vii și meschini ca restul locuitorilor buncărului.

Corp-incinerat Ralf începu și el:

— Străjerule Ranchiună, ți-am adus ceva de-acasă. Sper să-ți placă. L-am făcut chiar eu dintr-o ploșnită, o unghieră, o bucățică arsă din mine, și din tot ce mă face fericit și să chicotesc. Mă uit în jur și sunt trist, nea Țărmu, și caut cu disperare un motiv bun pentru a-mi continua viața. Multe lucruri nu merg cum trebuie în această lume subterană. Un cartier întreg a fost invadat de santinele, și nu cred că voi mai putea să le fac față pentru multă vreme. Mă tem de ele și din ce sunt făcute, de viciile care le consumă. Pielea lor nu-mi priește și caut un motiv de ceva vreme pentru a răpi unul dintre ei și să-l trec prin judecata tribului incinerat, ca să aflăm într-un bun sfârșit dacă sunt mai puternice aceste ființe decât noi. Restul tribului oamenilor incinerați nu a vrut să accepte propunerea mea. Au evitat căldura focului în care s-au îmbălsămat odinioară, cu gaz și în schimb s-au autoimolat cu vapori roșii ce i-au apris în culori vii albastre sau roșii-albăstrui. Nu știam ce să cred. Și cartierul pe care-l vizitam, a fost aproape distrus. Oameni buni la suflet, din care mestecam din când în când au fost răpiți și habar nu am ce s-a întâmplat cu ei. Înca visez la pielea lor. Mi-e teamă de aceste santinele și de planul lor secret. De intențiile lor cu acest buncăr. Mereu merg în bande de trei, patru, sunt îmbrăcați hain, casele lor, dacă se pot numi așa seamănă cu Tartarul și sunt mai mult ca sigur că aceste creaturi sunt complet distruse mintal.

Țărmul Ranchiunii, deși avea buzele pecetluite, cusute cu o ață puternică, avea dispozitivul lui, și începu cu o voce mecanică:

— Observi vreo calitate a lor?

— Nu. Nimic, absolut nimic. Comportamentul lor nu trebuie și nu va fi tolerat. Se încruntă și ne boicotesc, pe noi, bunii oameni zburători incinerați și pe alți orășeni cu paloș și cu inima bună. Pe târâturile infirme topite și semi-lichefiate cu acid și pe blânzii necrozi. Aceste santinele au teoriile lor conspiraționiste și se prefac că noi suntem de vină pentru crimele lor, așa-și justifică comportamentul. Le e teamă. O teamă bazată pe adevăr, că vom descoperi într-una dintre nopțile artificiale ce pun la cale. Și se pregătesc pentru ceva. Știu asta, le-am văzut cu ochii mei incinerați.

Era ca și cum lumea aparținea lor. Puteau, în orice moment să înceapă un incendiu puternic, ce putea înghiți în totalitate buncărul. Un foc atât de prielnic, că-i putea devora și pe ei.

Mai multe corpuri incinerate apărură. Erau daltoniști defel.

*

Cartierul lui Nac era cel mai rău dintre toate. Corpurile incinerate-și alegeau cu atenție șoferii.

— Le spunem Șoferii-Sângelui pentru că le arde-n vine. Ei simt o plăcere spre deosebire de oricare alta când pornesc incendii. La fel când sunt accidente de mașină. Când se întâmplă, focul se împrăștie, iar cei ce scapă de accidentul inițial mor ca urmare a ceții călduroase. Bănuiesc că știi unde vreau să ajung cu asta.

Flăcările celor incinerați nu erau flăcări, ci o spumă, dar făcută din aer. Oxigen cauciucat compact ce-i ajuta să zboare și ce acoperea totul, și se-ntuneca așa încât să formeze mici norișori roșii sau galbeni. Iar acest proces le-a făcut pe corpuri să creadă că ei sunt la putere, și că pot manipula totul din umbră.

Deși erau isteți, ei se mai retrăgeau din când în când într-un subsol secret, unde opt mame într-o stare de comă, îi hrăneau. Ele aveau multe tuburi atașate de niște capete umane în formă de genunchi le intrau pe gât ca să le absoarbă esența și să hrănească corpurile. Creierele-emfatice în formă de scaiței ale mamelor erau prăjite. Abdomenele lor topite erau mâzgoase. Aparatele lor repiratorii abia dacă mergeau.

Chiar și-n comă, ele priveau reluări ale unor seriale vechi, cu ajutorul unui dispozitiv uriaș făcut din șapte capete mecanice, cu antene hiper-parabolice. Acest super-monitor, aproape cuantic, fiind atașat de un vagon făcut din picioare de om. Până și ele aveau fire ce trăgeau energie din cablurile electrice ce puteau fi găsite pe stradă. Generatorul cunatic era folosit numai în cazuri de urgență ca să nu atragă prea mult atenția și să dezvăluie ascunzișul lor. Sau și mai rău, locație buncărului să fie dezvăluită meschinului Agripp.

Înapoi afară, corpurile incinerate se întărâtau unele pe altele, smulgându-și bucățele micuțe din pielea arsă ca să-și făurească pietricele din ele. Era ca o bătaie cu bulgări de zăpadă. Timpul trecea ușor și lin. Toți se distrau, sau, aproape toți.

Unii dintre ei aveau un singur motiv să fie acolo, ca să mestece din capul cuiva. Alții erau reponsabili de trafic de persoane, ceea ce ne aduce la ea.

O fată la locul și timpul nepotrivit. Ea nu avea nicio vină.

Era un joc purtat între elicopterele pline de corpuri ce o urmăreau îndeaproape.

— Fata era un criminal. Un evadat!

— Jos din mașină, fato!

Panoul o scuipă din autocamion. Odată cu încetarea ritualului de purificare, nu mai era nici-un motiv să rămână acolo. Elicopterele au dispărut imediat după.

— Te-am păcălit, zise un corp incinerat. Și știi de ce?

— Nu înțeleg, zise fata.

— Normal că nu, pentru că deja te-am mușcat. Ți-am rearanjat complet ADN-ul din gât încât să se comporte ca o pâlnie pentru toxinele noastre calde. Acum, în interiorul corpului tău se vor forma saci organici, și în jurul creierului, și în jurul organelor vitale, ca să ne fie mai ușor să ne hrănim cu tine.