După călătoria noastră prin cartierul San Marco vă invit să descoperim împreună il sestiere Cannaregio, cartierul în care am locuit mulți ani și care leagă Gara Santa Lucia, prin Strada Nuova, trece prin fața Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, de Piața San Marco. De acest cartier mă leagă multe amintiri frumoase, mai ales că mi-am făcut mulți prieteni printre vecinii cartierului, însă aș începe călătoria noastră din Campo San Salvador – o piață publică vibrantă, care alături de Ponte di Rialto, este ultima parte din cartierul San Marco făcând trecerea către cartierul Cannaregio. De ce am început de aici? Pentru că această piațetă, pe lângă magazinele elegante găzduiește două monumente importante: Biserica San Salvador fondată în secolul al VII-lea și reconstruită în secolul al XVI-lea de marii arhitecți Giorgio Spavento, Tullio Lombardo și Jacopo Sansovino, aceasta găzduind relicvele Sfântului Teodor (primul protector al Veneției), două capodopere ale lui Titian Vecellio: Buna Vestire (1566) și Schimbare la Față (1560) și monumentul funerar al Dogelui Francesco Venier – o operă sculpturală realizată de celebrul arhitect și sculptor Jacopo Sansovino. Din ansamblul bazilicii făcea parte și il Convento dei Canonici transformat, astăzi, în spații destinate expozițiilor temporare și birourilor administrative. În acest spațiu sau mai bine spus în Galeria Telcom Future Center, în cadrul programului oficial al Carnavalului de la Veneția 2016, a fost prezentată expoziția etnografică "Feminitate și împodobire" din colecțiile Muzeul Național al Satului "Dimitrie Gusti, inaugurarea acesteia fiind urmată de un moment de muzică tradițională românească susținut de Gelu Voicu & Taraful. Alături de Biserica San Salvador se află Scuola Grande di San Teodoro, sediul celei mai vechi confraternități laice din Veneția, fiind înființată în anul 1258 în semn de devoțiune față de Sfântul Teodor, primul patron protector al orașului înainte de aducerea moaștelor Sfântului Marcu.

Impresionanta scară monumentală duce la Salone Capitolare decorat cu picturi din secolele XVII și XVIII realizate de maeștri precum Jacopo Palma il Giovane, Antonio Vassilacchi și Jacopo Bassano. Il Salone Capitolare găzduiește faimoasele concerte ale orchestrei I Musici Veneziani, iar parterul impunătoarei clădiri găzduiește expoziții temporare așa cum s-a întâmplat, la ediția 2013 a Carnavalului de la Veneția, când la Scuola Grande di San Teodoro a fost prezentată expoziția România: Costume și măști populare de ceremonie din colecțiile Muzeului Național al Satului "Dimitrie Gusti. După vizitarea celor două impunătoare monumente este momentul să explorăm cartierul Cannaregio, însă, în drumul nostru, este obligatoriu să ne oprim pe Ponte di Rialto – cel mai vechi și faimos dintre cele patru poduri care traversează Canal Grande: Ponte della Costituzione, Ponte degli Scalzi, Ponte dell’Accademia și Ponte di Rialto (acesta fiind construit între 1588 și 1591 după proiectul arhitectului Antonio da Ponte) – de unde puteți face un mic shopping, dar în același timp vă puteți bucura de una dintre cele mai spectaculoase și fotografiate priveliști ale întregii Veneții.

După vizita la Ponte di Rialto, traversăm Campo San Bartolomio, unde se află statuia celebrului dramaturg și libretist italian Carlo Goldoni, trecem pe lângă Fondaco dei Tedeschi (construit în în jurul anului 1228 și reconstruit în 1508 după un incendiu, Fondaco dei Tedeschi a fost centrul efervescent al comerțului dintre Serenissima și negustorii vorbitori de limbă germană, care își depozitau mărfurile aici înainte de a le vinde), unde, de pe terasa de la ultimul etaj, putem admira orașul (însă, din păcate, pentru moment clădirea este închisă) și străbatem Salizada San Giovanni Grisostomo, strada pe care se află Chiesa di San Giovanni Grisostomo construită între anii 1497 și 1504, ultima operă a renumitului arhitect Mauro Codussi și adăpostind capodopere pictate de Giovanni Bellini și Sebastiano del Piombo. De pe Salizada di San Giovanni Grisostomo dacă facem dreapta, pe lângă biserica cu același nume, ajungem pe Calle del Teatro unde se află Teatrul Malibran – una dintre cele mai vechi, importante și încărcate de istorie săli de operă și teatru din Veneția. Acesta a fost construit de frații Grimani, chiar pe locul unde se aflase anterior casa celebrului explorator Marco Polo, și inaugurat în anul 1678 sub numele de Teatro San Giovanni Grisostomo. În 1835, teatrul a primit numele actual în onoarea legendarei soprane spaniole Maria Malibran, aceasta fiind impresionată de starea degradată a clădirii, a refuzat onorariul pentru spectacolul La Sonnambula, donând banii teatrului pentru reparații. De ce m-am oprit, mai mult, asupra acestui teatru? Pentru că de Teatrul Malibran mă leagă amintiri frumoase și anume evenimentul organizat cu ocazia Zilei Naționale a României 2007 când, pe scena acestui prestigios teatru, a evoluat soprana Felicia Filip acompaniată de Orchestra Operei din Brașov dirijată de Maestrul Ciprian Teodorașcu. De asemenea, tot pe scena acestui teatru artiști români au primit premiul Oscar della Lirica: baritonul George Petean (Premiul pentru cel mai bun bariton primit la prima ediție a premiilor Oscar della Lirica) și soprana Elena Moșuc (Premiul pentru cea mai bună soprană primit în cadrul celei de-a VII-a ediție a premiilor), iar tenorul Ștefan Pop a primit premiul special Golden Opera, acordat artiștilor din noua generație – Vincitori - International Opera Awards "Stella Della Lirica". După această scurtă oprire ne continuăm călătoria, traversând câteva poduri, pentru a ajunge pe Strada Nuova – principala arteră pietonală din Sestiere Cannaregio și una dintre cele mai circulate căi de legătură din Veneția conectând zona gării feroviare Venezia Santa Lucia de zona centrală Rialto și terminându-se în Campo dei Santi Apostoli. Pe acestă stradă se află Galleria Giorgio Franchetti alla Ca' d'Oro (închisă, pentru renovări capitale, până în primăvara anului 2027), unul dintre cele mai faimoase și spectaculoase palate gotice din Veneția, situat direct pe malul Gand Canale.

Ca' d'Oro (Casa de Aur) – numită așa datorită decorațiunilor exterioare aurite și policrome care îi împodobeau cândva fațada – este un palat construit în secolul al XV-lea pentru negustorul Marino Contarini, cumpărat în anul 1894 de baronul Giorgio Franchetti, un colecționar pasionat care a finanțat restaurarea clădirii pentru a-i reda splendoarea originală și care, în anul 1916, a donat palatul și întreaga sa colecție statului italian pentru fondarea muzeului ce astăzi îi poartă numele, muzeu ce a fost deschis oficial în anul 1927. Trecând de Ca' d'Oro ne apropiem, cu pași repezi, de Campo Santa Fosca – o mică piață, în care se află statuia lui Paolo Sarpi – renumit istoric, teolog, om de știință, canonist al Ordinului Slujitorilor Mariei, consilier de stat al Republicii Veneția și cunoscut pentru apărarea sa fermă a autonomiei venețiene împotriva papalității și pentru monumentala sa lucrare Istoria Conciliului de la Trento. Acest mic Campo, cu ieșire la canal, pentru câțiva ani buni, a însemnat pentru mine drumul spre casă. Că veneam din Piața San Marco sau de la gară drumul meu se oprea în Campo Santa Fosca, piațeta unde se află Casa Română de la Veneția fondată în 1930 de marele istoric român Nicolae Iorga, actualul Institut Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția. Despre așezământul cultural românesc fondat de Nicolae Iorga, la 2 aprilie 1930, aș putea să vă povestesc multe, mai ales că tema tezei mele de doctorat a fost Casa Română de la Veneția de la Nicolae Iorga și până în prezent (1930-2018), teză coordonată de Prof. Univ. Dr. Ioan Opriș de la Universitatea Valahia din Târgovișe și care urmează a fi publicată la Editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca (din paginile acestui volum veți putea afla atât despre activitatea lui Iorga în Italia, cât și detalii privind fondarea Casei Române de la Veneția și a Pavilionului României de la Bienala de Artă, dar și parcursul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția de la redeschiderea sa în 1992 și până în 2018 – anul în care mi-am încheiat activitatea la Veneția), parcurs ce a însemnat transformarea acestuia într-un vector de promovare a culturii române în spațiul italian. Însă, nu aș vrea să fac istoria pe larg a institutului, ci mai degrabă aș vrea să vă povestesc ce înseamnă pentru mine perioada în care am locuit și lucrat în Casa Română de la Veneția, locul în care am învățat ce înseamnă coordonarea unei instituții de cultură (și nu orice fel de instituție de cultură, ci cea fondată de Nicolae Iorga, care a fost un vizionar și care și-a dorit să prezinte întregii lumi cultura română și unde o putea face cel mai bine decât la Veneția), locul în care m-am bucurat de succesul proiectelor culturale românești prezentate atât în laguna venețiană, cât și în alte orașe ale Italiei, dar și locul unde am avut ocazia să întâlnesc mari personalități ale culturii române din diferite domenii: de la sopranele Felicia Filip, Leontina Văduva, Anita Hartig, Rodica Vică, Irina Iordăchescu și Letiția Vițelaru la tenorii Ștefan Pop și Teodor Ilincăi; de la violoniștii Alexandru Tomescu, Clara Cernat, Remus Azoiței, Gabriel Croitoru și Vlad Maistorovici la pianiștii Dana Ciocârlie, Mara Dobrescu, Eduard Stan, Horia Mihail, Diana Ionescu, Ștefan Doniga și Nicolae Dumitru; de la pianiștii de jazz Ramona Horvath și Lucian Ban până la saxofonistul Nicolas Simion, violoncelista Laura Buruiană și violistul Răzvan Popovici; de la scriitorii și poeții Gabriela Adameșteanu, Adriana Babeți, Cezar-Paul Bădescu, Ana Blandiana, Svetlana Cârstean, Mircea Cărtărescu, Nina Cassian, Ruxandra Cesereanu, Adrian Chivu, Aura Christi, Ingrid Beatrice Coman, Denisa Comănescu, Nichita Danilov, Mircea Dinescu, Vasile Ernu, Dinu Flămând, Filip Florian, Nora Iuga, Dan Lungu, Ileana Mălăncioiu, Norman Manea, Cristina Mărginean-Cociș, Daniel D. Marin, Ion Mureșan, Liliana Nechita, Ioana Nicolae, Valeriu Nicolae, Florentina Niță, Marta Petreu, Ioan Es. Pop, Simona Popescu, Sânziana Popescu, Ofelia Prodan, Adina Rosetti, Doina Ruști, Ana Maria Sandu, Cecilia Ștefănescu, Stelian Tănase, Cristian Teodorescu, Lucian Dan Teodorescu, Dumitru Țepeneag, Floarea Țuțuianu, Elena Vlădăreanu, Matei Vișniec, Varujan Vosganian, etc. la artiștii Maria Mihalache Blendea, Marius Burhan, Paul Buță, Florian Doru Crihană, Maria Constantinescu, Ioana Filipescu, Mariana Gordan, Marcela Gulceag, Sorin Ilfoveanu, Nadia Ioan, Daniela Nenciulescu, Alexandru Niculescu, Nicholas-Otto Kruch, George Păunescu, Aurora Papastere, Laura Partin, Adina Plugaru, Ana Ponta, Mircea Roman, Sorin Scurtulescu, Gabriela Stoica, Iulia Tarciniu, Marian și Victoria Zidaru, etc și până la regretatul critic și istoric de artă Prof. Adina Nanu – despre care vă voi povesti în plimbarea pe care o vom face prin Sestiere Santa Croce. Sunt mulți cei pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului petrecut la Veneția și de la care, de la fiecare dintre aceste personalități ale culturii române, am avut ceva de învățat și de admirat și le mulțumesc, pe această cale, pentru toate lucrurile frumoase de care am putut să mă bucur prin prezența lor în activitatea institutului. După ce ne odihnim puțin în mica grădină interioară a institutului, după ce o salutăm pe simpatica noastră vecină de la etajul 1 a Palatului Correr, doamna Ivana Soliani – una dintre puținele persoane care a putut fi martora evoluției institutului de-a lungul timpului, ne continuăm drumul pe Strada Nuova printre magazine, cafenele, restaurante și florării, trecem pe lângă splendidul palat Ca’ Vendramin Calergi sau mai bine spus Casino di Venezia, o clădire istorică de pe Grand Canal faimoasă pentru faptul că este locul în care a murit marele compozitor german Richard Wagner (astăzi, aici, puteți vizita Muzeul Wagner) și ne îndreptăm pașii spre Ghetto di Venezia. Aici putem vizita Muzeul Evreiesc, cele 5 sinagogi istorice, monumentul din bronz dedicat victimelor Holocaustului și putem gusta câteva feluri de mâncăruri tradiționale la unul dintre restaurantele aflate în Campo del Ghetto Nuovo. Mă opresc puțin pentru a-mi aduce aminte și a aduce un omagiu memoriei scriitorului de origine română Dieter Schlesak, care în 2010, la Muzeul Ebraic, a prezentat volumul Il farmacista di Auschwitz. Ne continuăm drumul, traversăm două poduri, și ajungem pe Fondamenta della Misericordia – una dintre cele mai vibrante și autentice zone pietonale din Veneția, situată în inima cartierului Cannaregio, unde poți găsi numeroase bacari (baruri venețiene tradiționale), cafenele și restaurante putând savura vinul local și cicchetti (aperitive tradiționale) departe de aglomerația turistică din Piața San Marco. De asemenea, tot în această zonă, poți vizita Scuola Grande della Misericordia – un punct de reper arhitectural masiv din secolul al XVI-lea, această fostă Școală Mare (Scuoala Grande) este o clădire istorică impresionantă, care astăzi găzduiește expoziții de artă și evenimente culturale. Dacă te afunzi pe străduțele din această zonă a cartierului vei ajunge în Campo dei Mori, unde se află și Chiesa della Madonna dell'Orto – una dintre cele mai spectaculoase și autentice biserici în stil gotic venețian, însă particularitatea acestei piațete o reprezintă prezența grupul sculptural ce prezintă trei negustori greci (Rioba, Sandi și Alfani), care au fugit din Morea în anul 1112 (dintre acestea cea mai cunoscută statuie este cea a lui Rioba, care în secolul al XIX-lea și-a pierdut nasul acesta fiind înlocuit manual cu o proteză de fier (credința populară venețiană susține că atingerea nasului de fier al Riobei aduce noroc, deci, în plimbarea voastră prin cartier este musai să vă opriți și în acest loc, astfel încât să luați cu voi norocul venețian). După acest mic popas v-aș invita să vedeți apusul într-unul din locurile dragi mie și anume Ponte dei Tre Archi – singurul pod cu trei arcade rămas în Veneția, acesta fiind amplasat pe Fondamenta Cannaregio și oferind un cadru intim și o vedere largă spre apus. Dar știați că acest pod are legătură și cu o personalitate a culturii române? Vă spun eu... Puntea cu trei arcuri este una dintre cele mai cunoscute lucrări realizate de pictorul român Gheorghe Petrașcu în timpul numeroaselor sale călătorii de creație în Veneția. Nu-i așa că apusul venețian este mult mai frumos știind că unul dintre cele mai vechi poduri din Sestiere di Cannaregio a fost imortalizat de penelul unuia dintre cei mai importanți pictori români? După ce am privit apusul vă propun să încheiem plimbarea noastră pe Fondamenta della Misericordia, unde vom savura, pentru început, niște cicchetti veneziani acompaniați de un Spriz veneziano (Spritz al Select, Spritz Aperol sau Spritz al Campari), apoi vom gusta unul dintre cele mai faimoase feluri de mâncare din bucătăria venețiană: baccalà mantecato – o emulsie moale, albă și cremoasă, preparată în mod tradițional din cod nordic și servită cu mămăligă, fegato alla veneziana – se remarcă prin contrastul dintre aroma puternică a ficatului de vițel și dulceața cepei albe fierte lent, le sarde in saor – sardine marinate prăjite cu ceapă și stafide sau bigoli in salsa – un preparat clasic și iubit din bucătăria venețiană, o rețetă simplă și economică, dar extrem de aromată, care folosește doar câteva ingrediente: paste bigoli, ceapă albă și fileuri de anșoa. După acest festin culinar și după ce ne-am relaxat și bucurat de atmoafera de seară de pe malul unuia dintre canalele venețiene e timpul să ne retragem, dar nu înainte de a ne planifica următoarea plimbare prin Sestiere Santa Croce.

A presto până la următoarea noastră plimbare prin Sestiere Santa Croce.