Mazabuka, una dintre localitățile din sudul Zambiei adăpostea o familie de suricate. Erau atât de speciale că toți veneau să le vadă. Anul trecut venise o familie de lei din Tanzania, luna trecută, au fost vizitate de o familie de antilope bătrâne. Erau speciale tocmai pentru că nu prea vezi suricate în Zambia. Se pregăteau de anotimpul ploios, era sfârșit de octombrie. În fiecare an, la începerea ploii, avea loc o serbare de primire a păsărilor călătoare. Aici berzele dansau, mai mereu era un cuc beat care se urca pe mese și înjura pe toată lumea fără discriminare. De această dată, o barză a purtat în spinare o prigorie. Era micuță și colorată și cânta la fel de fermecător ca sirenele din poveștile piraților. Prigoria, în semn de mulțumire pentru primirea ei în rezervația din Mazabuka a pregătit o tombolă, unde marele câștigător pornește către Europa cu păsările migratoare de cum se termină anotimpul ploios. Mweemba, cea mai curioasă dintre suricate s-a înscris în tombolă. Mereu se gândea cum e să pleci atât de departe încât ploaia să nu mai poată atinge blănița pufoasă, să nu trebuiască să scoți găleți întregi de apă din tuneluri și mai ales din holul ce duce de la bucătărie la baie. Arhitectura suricatelor nu era deloc un avantaj. După ce au petrecut copios și și-au umplut burțile la serbare până într-acolo încât să le țină lipite de pământul umed s-au strâns să vadă cine câștigă tombola. Mweemba era timidă, se ascunsese după un elefant în timpul desfășurării evenimentului. Dar numele ei a răsunat după ce a fost aleasă marele câștigător. În grupul ei de suricate, ea era responsabilă cu paza. Stătea rezemată în codiță, cu urechile ciulite și urmărea posibile pericole care-i puteau ataca familia. S-a trezit câștigătoarea unei mari excursii departe de casă. A fost luată în spate de barză și dusă în satul de unde venea prigoria. Un schimb de experiențe pe cinste. Prima oprire a fost la Iringa, unde a luat masa cu alte suricate din țara vecină și au tras o beție zdravănă. I-a plăcut în Tanzania, spunea că huma era mai prietenoasă cu blănița, că hienele de aici sunt mai prietenoase, s-a împrietenit cu un facocer care l-a purtat în spate prin Ruaha. Anotimpul ploios nu era deloc preferatul suricatelor, nimic nu e mai deranjant decât mirosul de blăniță și tutun combinate cu damful de țuică de banane sau mango. După încă o zi de mers prin furtună au oprit la Timau în Kenya. Barza a ratat intersecția drumului A2 cu B6, erau așteptați la Nkubu. Aici suricatele gazdă n-au fost atât de primitoare. Au privit-o pe Mweemba ca pe o venetică sudistă, dar beția e beție, iar țuica de banane e universală. Aici a văzut o surioară suricată prinsă de un om și a rămas îngrozită. Aici a văzut hiene stând la pândă prin stufăriș și antilope devorate de lei răi și înfometați. Mweemba era cam speriată. S-a lipit de o anume Nia. Era cu coada lungă și ochișorii mari, cu blănița catifelată și îngrijită. Nia i-a adus lui Mweemba o salată de termite cu garnitură de furnici. S-au dat în vorbă, au băut țuică de banane până când li s-a înmuiat codița, apoi s-au retras în tunelul patru să se lingă pe blăniță. Mweemba simțea dragoste. Nu știuse până atunci că poate exista un astfel de eveniment și dădea vina fie pe salata de termite, fie pe țuica de banane. Dis de dimineață a trebuit să se bârâce din nou în spatele berzei și să pornească la drum. Au zburat până la Boma în Sudanul de Sud. Mweemba văzuse din îndepărtările cerului oamenii și era minunată și îngrozită. Cum e cu putință o astfel de specie, pentru ea nu avea nicio logică. Cu ce scop să apară astfel de zei ai pământului care sunt deopotrivă binele suprem și nenorocirea acestei planete. Știa că atunci când te întâlnești cu un om ai șanse egale să transcenzi către rai sau să fii năpăstuit de suferința iadului. Cum nu se știa niciodată se opreau doar în proximitatea unor parcuri naționale sau lângă comunități de oameni bine știute de către barză, care erau buni și primitori. La Boma au fost așteptate de un sobor de preotese îmbrăcate în rochii din codițe de scorpion și aripi de fluturi aurii. Aici suricatele nu erau pe terenul lor, cu cât se mergea mai către nord cu atât întâlneai mai multe suricate captive, vedete ale locului. Acestea erau suricate imigrante. Adesea erau scuipate pe drum de câte un furnicar. Se spune că una a fost bătută fără milă de un arici și a durat două săptămâni până să-i scoată toți spinii. Aici totul era sărăcăcios. Din satele dimprejur, puține la număr și sărăcite de oameni, se auzeau bombe și focuri de armă. Era un coșmar. Mweemba nu a mai băut aici, a stat trează toată noaptea și și-a făcut rondul de pază. Spaima o făcea să-i tremure codița. În ziua plecării, chiar cu câteva umbre mai devreme, era cât pe ce să fie înșfăcată de un copil băștinaș. Și nu-și imagina cum o astfel de creatură adorabilă ar putea să o supună la cazne de nedescris. Copilul purta la gât un șnur cu două bucăți de lemn care se intersectau la jumătate. N-a știut ce înseamnă, barza îi spusese cândva cu două sau trei sezoane în urmă că acela e semnul care îi transformă pe oameni în criminali ai confraților lor. Dar n-a băgat de seamă atunci la fel cum avea să treacă și de această dată fără mare băgare de seamă. Peisajul s-a schimbat brusc. Începuseră niște vânturi, praful se strânge în blăniță, iar căldura începea să-i dea transpirații reci. Barza îi spusese că nu trebuie să se oprească sub nicio formă în deșert, cel mai periculos loc de pe pământ. S-au oprit în cele din urmă la Semna. Aici nu aștepta nimeni. Sudanul era grotesc. Se auzeau doar focuri de armă și puterea Nilului. Mweemba a vrut să-și spele blănița, dar barza nu a lăsat-o. Putea fi înșfăcată oricând de un Perca de Nil sau un crocodil. A rămas așa, barza i-a adus un cioc de apă ca să-și potolească setea și au dormit sub cerul liber cocoțați într-un stâlp. Mweemba era îngrozită. Cum era posibil să existe un astfel de loc în lume. Animale își trimiteau țipete de disperare, erau mâncate, tăiate de infanteriști. Se auzeau mereu țipete ca și cum iadul ar fi fost tocmai acolo și pentru cei mai mulți chiar era. Au plecat de dimineață către nord, fără să bage de seamă că vacanța lor se putea încheia tragic. La câteva umbre după plecarea lor Nilul fusese otrăvit de milițiile Sudanului. Au urmărit Nilul până departe în nord. Mweemba a văzut piramidele și s-a minunat. Cum era posibilă construcția unui astfel de culcuș și la ce era necesară? Oare oamenii erau chiar atât de mari? Stăteau toți pitiți acolo? Ce rost avea această construcție monumentală? Mweemba avea multe întrebări despre oameni și îi era greu să le răspundă. Spre înserate ajung la Tanta. Egiptul promitea multe, dar nu oferea mai mult nimic. Aici se adăpostesc în grădina unui braconier. Două suricate o întâmpină pe Mweemba, un elefant o poartă pe trompă prin toată grădina. Erau aici toate animalele pământului de la lei și tigri siberieni albi până la cămile, antilope... Noha, suricata captivă, i-a povestit despre grozăviile pe care le-a văzut, despre comerțul cu animale și blănița lor, despre cum erau sacrificate multe dintre ele pentru te miri ce frumusețe de blăniță sau colț. Mweemba era cu adevărat șocată. Nu înțelegea cum oamenii puteau ucide de plăcere și nu de foame. Cum poți irosi o viață pentru nimic și de ce ai face una ca asta dacă nu ți-e foame? Cum ar fi ca o suricată să ucidă o termită pentru a-și face o togă din ea? E absurd. Dar întrebările acestea nu mai aveau rost pentru acele animăluțe captive. Nici n-au așteptat venirea zorilor că au și plecat la drum. Mweemba se întreba dacă e bine să cunoască atâtea lucruri despre lume, dacă această cunoaștere e cu folos sau dimpotrivă era mult mai bine să rămână în Mazabuka unde suricatele sunt niște vendete respectate. Au trecut marea împreună și au vorbit despre verzi și uscate, ba chiar s-au avântat în valuri și au mâncat pește crud. De aici viața căpăta alte nuanțe. Se opresc la Stoupa, o plajă paradisiacă și văd și cealaltă față a oamenilor. În Grecia găsesc bucuria de a se arunca în valuri, găsesc acolo pește de mâncat pe îndelete, furnici, chiar șerpi suculenți. Văd o piesă de teatru despre moartea unuia Socrate și Mweemba nu înțelege cum e cu putință să mori de bunăvoie, să nu-ți încordezi codița când cineva vrea să taie capul unei familii, nu înțelege ce e acela suflet și de ce cred oamenii că ar trebui să mai existe o altă viață. Chiar râde copios de o astfel de perspectivă. Iată că oamenii pot fi și naivi. Au plecat spre înserate către muntele Ilias să se adăpostească de vălmășagul de nebuni care săreau în mare. Era deja destul de frig. Au găsit o locație de unde se auzeau numai sunete de animale. O suricată Eleni o strigă să se apropie de grabă. Intraseră într-o grădină zoologică. Aici animalele erau captive, iar Eleni o lămuri cu privire la toate amănuntele. Mweemba nu înțelegea de ce există un astfel de loc și ce rol avea? Oamenii doar se uitau la aceste animale și își adoptau superioritatea numai când le vedeau, le știau obiceiurile și modul de viață, mâncarea și somnul. Eleni plângea și își amintea de sudul Africii și locul unde s-a născut. Oamenii erau și zei buni și demoni. Mweemba începuse deja să-i urască, să le disprețuiască obiceiurile. Și până la urmă de ce în nord sunt oamenii albi? E ciudat nu? N-au stat nici aici până a răsărit soarele și au plecat cu noaptea în cap către satul despre care pasărea prigoria spunea că-i poartă numele. Au trecut Dunărea și au ajuns la poalele Carpaților. Satul era așezat între două dealuri imense străpunse de un râu. Era destul de frig, dar paradisiac, cu păduri și câmpuri. Mweemba a rămas impresionată de frumusețea acestui loc. Credea că a ajuns în rai. Au înoptat pe vârful unui stâlp. A doua zi merg în pădure și fac cunoștință cu râsul. Apoi trec pe la iepuri, pe la căprioare, pe la lupi. Toată lumea știa că a venit o suricată africană și trebuie să fie primită cum se cuvine. Se face serbare mare la marginea pădurii. Aici țuica de banane e înlocuită cu țuica de prune și zaibăr. S-a băut ca la potop până spre dimineață. Gândacii de aici erau buni și suculenți, nu erau pericole atât de mari ca în savana zambiană. Mirosea peste tot a munte și ciuperci numai bune de gustat, poate puțin cam frig pentru gustul suricatei noastre. Înspre dimineață, mahmură, Mweemba o ia la pas pe uliță în vale. Pe drum se întâlnește cu cei doi Ion, tată și fiu, li se spunea pompierii, căci beau de sting. Ion cel bătrân îl plesnea pe celălalt Ion, dar Mweemba se duce către ei să-i întrebe de vorbă. O sapă îi crapă capul...