Alegerea de către Dănuț Ungureanu a motto-ului "A socoti că poate/ Un om să facă toate/ Oricâte va gândi, / Nu-i dus dă isteciune,/ Nici semn dă-nțeleciune,/ Și n-o va dobândi...", pentru volumul Pagini alese dintr-o viață născocită, poate părea la început doar o simplă convenție livrescă. N-aș fi bănuit însă că Ienăchiță Văcărescu, autorul poemului, va deveni o prezență esențială în arhitectura cărții, fiind unul dintre principalele instrumente (literare) prin care se va pune în mișcare întreg mecanismul (meta)textual.

Pe scurt, în anul de grație 1999, "jurnalistul și autorul Dănuț Ungureanu a creat utopizorul". Aflat în stațiunea mediteraneeană Bodrum, o eclipsă totală de soare se suprapune peste "lumina orbitoare a Ideii", moment care marchează trezirea la viață a spiritului lui Ienăchiță Văcărescu, cu rol major în "editarea" realității trăite de autor, din copilărie și până la maturiate. Numai că, refuzând numele de utopizor, personajul își revendică autonomia și îi propune autorului un alt termen, pe cel de fantasmazor. Zis și făcut (acceptat).

Narațiunea la persoana a III-a, plasată în prezentul anului 1999, funcționează ca un pretext pentru "amintirile" care (re)compun portretul unei vieți născocite. Textele aduc în prim-plan diferite pagini alese din viața lui Dănuț Ungureanu, situate la granița dintre autobiografie și ficțiune, comentate și "editate", cu diferite grade ale implicării - de la nesemnificativ la total -, de fantasmazor. Acest din urmă procedeu narativ mă intersează în mod special, fiindcă sunt de părere că miza nu mai este viața însăși a autorului, nici contextul (comunist și/ sau postcomunist) care a făcut-o posibilă (de altfel, nimic ieșit din comun aici), ci imposibilitatea recuperării sau rememorării lor, într-un joc continuu al dedublării.

Primul dintre aceste episoade, Eu și Gaulle, evocă întâlnirea dintre elevul din clasa a III-a B, Dănuț Ungureanu, și președintele Franței, "Șarl-de-gol", așa cum îi rostea numele învățătoarea Brătcu Maria. Dincolo de fantezismul episodului, finalul pune în evidență dinamica relației dintre autor și Ienăchiță Văcărescu. Nemulțumit de intervenția prea discretă a acestuia din urmă – redusă la "recitit, de pus ori de scos niște virgule și de îngăimat niște laude anemice" –, Dănuț Ungureanu îi cere să imagineze un alt deznodământ al poveștii.

Implicarea lui Ienăchiță rămâne, de altfel, minimă și în cel de-al doilea text, singura modificare pe care o operează este asupra titlului, din Pasărea în Pasărea nemăiastră. Momentul marchează (și) începutul unei polemici aprinse între cei doi, pornind de la unele observații mai persoanale, tensiune care va influența relația lor în textul următor. Astfel, în Studenți vs. baștani, "cinstitul" fantasmazor preferă să nu mai intervină deloc.

Lucrurile se schimbă însă în textele următoare, unde amestecul fantasmazorului devine considerabil mai consistent. În locul intervențiilor punctuale de până atunci, acesta începe să participe activ la construcția narațiunii, completând, nuanțând sau chiar reorientând perspectiva autorului. Astfel, în Termo, pe lângă relatarea despre pensionarea lui Morlovacelmare și despre mădularul său de oțel, fantasmazorul adaugă o serie de detalii recuperate din "ungherele" memoriei, pe care Dănuț le omisese sau alesese să nu le valorifice. La fel se întâmplă și în Pijamale în Cuba, unde fantasmazorul îl deconspiră pe autor, dezvăluind că povestea relatată nu îi aparține în întregime. Intervenția sa fisurează deliberat iluzia autobiografică și pune sub semnul întrebării autoritatea asupra propriului trecut, personal sau colectiv:

"— Dreptu-i, cinstite fost mare vistiernic, întâmplările acestea nu-mi aparțin, ci mi-au fost împărtășite de Marcel, un foarte bun prieten, frate al meu în ale povestitului. Dar trebuie să-ți spun că lucrarea căreia vreau să-i dau viață, după ce-mi vei chivernisi și-mi vei fantasmazoriza cum vei ști domnia mai bine portofoliul scrierilor, se va numi "Pagini alese dintr-o viață născocită". Și dă-mi voie să reiau o părere cu care-i bat eu la cap pe toți, anume că tescovina, drojdia din care se distilează ficțiunea, materia primă a autorului, e strânsură din mai multe părți. Câte ceva din experiența personală, înflorită sau nu. Altceva din experiențele altora, înflorite sau nu. Și, dacă se poate, ceva din experiența nimănui, înflorit cât cuprinde. O ciorbă cu de toate."

Există și texte în care rolurile se inversează; fantasmazorul este cel care inventează o poveste, pe care autorul pare să nu o mai recunoască drept a sa (Parisul ucenicului); după cum altele îl exclud cu totul din scenă (Piton în Pantelimon, În adâncuri). În schimb, în Moartea la Doi Mai, Ienăchiță Văcărescu încetează să mai fie o simplă proiecție interioară a autorului și dobândește mai mult ca oricând consistența unui personaj de sine stătător, devenind o prezență (aproape) palpabilă.

În fine, textul final, Răzbunarea viselor, forțează și mai mult permeabilitatea graniței dintre realitate și ficțiune. Dacă până aici raportul dintre cele două registre fusese negociat prin intervențiile fantasmazorului, acum imposibilitatea de a le mai separa capătă o justificare, aș spune, programatică. În imaginarul lui Dănuț Ungureanu, ficțiunea nu mai funcționează ca o simplă evadare din real, ci ca o forță capabilă să-l remodeleze, firește, în spirit postmodern:

"Spui mereu «am descoperit ceva minunat în mine»... Dar orice-ai fi găsit, lași acolo, la beci. Câtă vreme nu schimbi realitatea, măcar în interiorul tău, lumea nealterată se va înverșuna să te schimbe ea pe tine... Exteriorul are margini, limite, hotare. Sinele e necuprins. Dacă trudești, dacă suferi destul, în universul gândurilor tale, închipuirea, poveștile pot preface până și lumea de-afară. Dacă nici măcar nu încerci, visele alungate și visurile neîmplinite se răzbună, mai devreme, ori mai târziu...".

Dincolo de acest exercițiu de speculații și de (i)realități, susținute prin jocul metatextual, autoreferențialitate și apelul la livresc, volumul pare că își consumă energia (și) într-o reglare de conturi cu lumea literară. Unele pasaje sunt preocupate mai degrabă de polemici cu ierarhii, cu premii, cu grupuri sau cu propria poziție a autorului în câmpul literar românesc (iată doar un exemplu: "Două erori colosale am făcut la începutul acestei așa-zise cariere literare. Primo... N-am știut să mă lipesc de anturajele, găștile, bisericuțele și, da, mafiile potrivite. Secundo... Mi-ar fi folosit un pseudonim răsunător, pene- trant, un motor puternic, o locomotivă în stare să tragă la deal, fără să gâfâie, vagoanele a treizeci, patruzeci de volume remarcabile. Viitoare, desigur"). Or, (auto)ironia, umorul și sarcasmul, care se regăsesc pe parcursul întregului text, nu susțin această atitudine. Chiar dacă poate asta s-ar fi vrut.

În sfârșit, lectura volumului de față adesea mi-a lăsat impresia participării la un atelier de scriere live în care textul supus comentariului este chiar propria biografie. Numai că exercițiul rămâne captiv în mecanismele autoreflexivității, discursul sfârșind prin a miza (prea mult și parcă prea la vedere!) pe comentariul negocierii dintre realitate și ficțiune sau născocire...