Are un drum lung în față. 330 de kilometri la volan. Și nu e tocmai persoana care se relaxează conducând.

Plouă mărunt, o ploaie enervantă, care pică din cer zornăind, ca și cum s-ar răsturna un sac fără fund, plin cu orez.

Strânge mâinile pe volan și simte motorul duduind. Își imaginează pistoanele și toată zbaterea de acolo, de sub capotă. Nu se pricepe la mecanică, dar înțelege câte piese sunt puse în mișcare și depind unele de altele. O singură defecțiune și un domino prinde să se prăbușească, bucată cu bucată, țintuindu-l pe vreo margine de șosea.

Drumul șerpuiește prin sate oarecare și peste dealuri golașe. Cerul gri se tot deșartă, iar șoseaua lucește apoasă în față. Intră și pe autostradă, dar drumul de mare viteză nu-l liniștește. Vede șirul de camioane de pe prima bandă. Plus mașinile care vâjâie pe lângă ele, depășind. Apa băltește pe asfalt și-și imaginează cauciucurile cum se desprind, zboară peste pelicula lichidă ca să-l proiecteze în parapetul de pe margine.

Strânge și mai tare mâinile pe volan, simțind o tonă de fiare vibrând prin mușchi și oase. În față sunt sute de alte mașini, mii de pericole, situații și întâmplări care se pot transforma în tot atâtea dezastre. Neatenția unuia, nervii altuia, o explozie de cauciuc, o defecțiune la motor! Drumul e plin de mine ascunse, îngropate, gata să fie activate de roțile care se rotesc nebunește deasupra lor.

Un nor negru prinde a se goli cu furie peste bucata de pământ pe care se deplasează el. Cad șiroaie din cer, picături mari, groase, lipite una de alta. Ai crede că e grindină, așa de tare plouă, bum-bum-bum, iar ștergătoarele nu mai fac față.

Strânge și mai tare de volan, în timp ce spatele i se încordează, iar brațele îl dor până în măduva oaselor. Abia ghicește banda lungă și dreaptă care-l încadrează într-o parte și avariile celui din față, care conduce la fel, cu viteză redusă.

Nicio parcare în preajmă. Și chiar când se gândește să tragă pe banda de urgență, fie ce-o fi, norul negru rămâne în urmă și-un petic de cer albastru apare de nicăieri. Dar în depărtare se vede alt zid întunecat din care se prăvălește o nouă cascadă. Acum poate să gonească, doar ca să se îndrepte spre alte pericole, spre altă porțiune de autostradă inundată. Dacă vreun ștergător o să cedeze? Dacă face pană?

În capul pieptului i se încolăcesc stomacul și inima, iar plămânii îi simte împinși printre coaste. Încă o sută de kilometri până la destinație. Picioarele îi vibrează, spatele se încovoiază dureros.

Altă repriză de ploaie, alte picături ca de gheață. Și o nouă oază de cer senin, albastru, liniștit, o șoaptă de dragoste, o pauză de la tot.

Nici nu mai știe cum s-a trezit până la urmă în spatele blocului, în parcare. Oprește mașina și lipsa duduitului transmis de motor i se pare stranie. Gata. A ajuns. Bine că astfel de drumuri sunt rare.

Doar că uneori fiecare zi, fiecare drum spre muncă, fiecare oră petrecută acolo i se par călătorii de sute de kilometri, printre ochiuri de furtuni și liniște.