Considerată una dintre cele mai puternice voci ale ficțiunii latino-americane contemporane, Guadalupe Nettel este creatoarea unui univers unic, numit de critica literară "universul Nettel“. Povestea fiicei, roman finalist la International Booker Prize în 2023 și distins cu Prix Jan Michalski de Littérature în 2025, explorează multiplele expresii ale maternității și formele pe care le poate lua familia în lumea de azi. Una dintre recomandările cele mai entuziaste ale cărții a fost făcută de cântăreața Dua Lipa, care a inclus ediția în engleză în recomandările de lectură ale clubului de carte pe care l-a fondat.

Spre finalul unei sarcini dorite și așteptate, Alina află că fiica ei nu va supraviețui nașterii. Ea și soțul său sunt îndemnați astfel să parcurgă un proces dureros, de acceptare și doliu. Micuța se agață însă de viață cu o forță care îi uluiește pe medici și pe apropiați deopotrivă. Laura, cea mai bună prietenă a Alinei, înregistrează cu acuitate transformarea celor doi soți în părinți, și mai cu seamă felul în care Alina își asumă maternitatea. Nimic nu este omis: îndoielile, sentimentul de vinovăție, gelozia, oboseala, bucuria frenetică adusă de o mică reușită, speranța, căile nebănuite prin care iubirea, adesea de neînțeles, umple goluri și șterge suferințe.

GUADALUPE NETTEL, născută în 1973 la Ciudad de México, a locuit încă din copilărie atât în Mexic, cât și în Franța, iar experiența interculturală și-a pus amprenta în mod definitoriu asupra scrisului său. A urmat studii de filologie hispanică la Universidad Nacional Autónoma de México și a obținut un doctorat în științele limbajului la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris. A editat revistele Semestral și Número Cero, și a condus Revista de la Universidad de México (2017–2024). E autoarea a patru romane: El huésped (2006), El cuerpo en que nací (2011), Después del invierno (2014), distins cu Premio Heralde de Novela, 2014, și Povestea fiicei (La hija única, 2020; Humanitas Fiction, 2026), care în 2021 primește Premio Cálamo "Otra Mirada 2020“ și a cărui traducere în engleză, publicată sub titlul Stillborn, s-a aflat pe lista scurtă la International Booker Prize în 2023. În 2025, Povestea fiicei a primit Prix Jan Michalski de Littérature. Guadalupe Nettel a publicat și volume de povestiri – Pétalos y otras historias incómodas (2008), El matrimonio de los peces rojos (2013), volum distins cu Premio Internacional de Narrativa Breve Ribera del Duero, 2013, și Los divagantes (2023), precum și monografii dedicate lui Julio Cortázar și Octavio Paz. De-a lungul timpului, numeroase alte premii și distincții au confirmat valoarea creației sale, dintre care amintim: Premio Nacional de Cuento Gilberto Owen, 2007, includerea în primul proiect Bogotá39, susținut de Hay Festival, în 2008, Anna Seghers-Preis, 2009, El Grand Balam Prize, 2024−2026, Puterbaugh Fellow, 2025. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi, a fost adaptată pentru teatru și film, iar fragmente din ea au apărut în publicații prestigioase precum Granta, The Yale Review, New York Times, El País, La Repubblica.

Fragment:

Într-o zi lucram la bibliotecă și mi-am amintit de porumbei și de puiul lor enigmatic. Și de sfatul Alinei de a o suna pe prietena ei. Am terminat capitolul pe care-l scriam și am căutat pe internet informații despre parazitismul de cuib. Aceasta să fi fost explicația pentru aspectul ciudat al puiului și pentru căderea suspectă a celuilalt ou? Mai întâi s-a deschis un articol din revista Nature & Ecology, unde am citit următoarele: "Cucul își depune oul pentru a fi clocit de alte specii în cuiburi în care se află cel puțin un ou. Astfel, femela cucului imită țipătul uliului, speriind viitorii părinți adoptivi, care părăsesc temporar cuibul. Ca să nu fie descoperită, femela a inventat diverse șiretlicuri, de pildă, face ouă identice cu cele ale speciei alese.“

Informația mi-a făcut părul măciucă. Eu știam despre cuc că e o pasăre mai curând simpatică, din pădurile Europei, nu un prădător. Existau deci cuci în Mexic? Am căutat mai departe și am descoperit că da. Denumirea științifică e Tapera naevia, i se spune și cuc vărgat. Obiceiurile sale reproductive au inspirat câteva legende în folclorul nostru. Am căutat o poză, dar nu semăna defel cu puiul meu. Nu era alb cu negru, ci brun, iar pe cap avea o creastă care-i conferea un aspect înfumurat, dar nu de piază-rea. Am căutat fotografii ale cucului comun sau european și am constatat că semăna mult cu puiul care venise pe lume la mine acasă.

"În prima lor toamnă de viață, cucii comuni prezintă mai multe penaje distincte“, se spunea în alt articol. "Unii sunt de culoare castaniu închis, alții sunt gri închis. Caracteristicile evidente prin care se poate identifica puiul acestei specii de cuc sunt marginile albe ale penelor și o pată de aceeași culoare la ceafă. Numele generic, Cuculus, este un cuvânt latin de origine onomatopeică. Pasărea trăiește din nordul Europei și Orientul Mijlociu până în Extremul Orient.“ Articolul nu pomenea nici o țară de pe continentul american.

Atât am putut afla. Îndoielile mele persistau. Știam că, dacă nu mă lămuream, n-aveam să dorm noaptea. Curioasă și puțin temătoare, am ieșit din bibliotecă și am sunat-o pe Mónica. A răspuns imediat.

— Nu ne cunoaștem, am început eu. Sunt Laura, prietena Alinei. Aș dori să te întreb ceva.

Mónica m-a salutat cu amabilitate și a ascultat cu răbdare povestea.

— Și cum zici că arăta pasărea?

I-am spus că semăna cu pozele cucului european.

— E destul de ciudat, dar nu imposibil. În Mexic ornitologii au descoperit câteva exemplare. Schimbările climatice provoacă migrații neobișnuite. Ce mi se pare bizar este că a parazitat un cuib de porumbei. Păsările astea sunt deosebit de istețe, mai ceva decât cucul, nu pot fi păcălite. Oricum, povestea asta cu parazitismul de cuib e de-a dreptul fascinantă, nu crezi?

Comentariul ei m-a făcut să las orice rezervă la o parte și să-i spun părerea mea: ce mă intriga cel mai mult era că femela simțea impulsul biologic de a se reproduce și, în același timp, impulsul la fel de puternic de a se sustrage strădaniei creșterii puilor.

— Crezi că le e vreodată dor de puii lor? am întrebat-o. Sau își amintesc de locul unde urmau să iasă din găoace? Sau mai trec vreodată să-i vadă?

— Habar nu am. Ar trebui întrebat un specialist. Pe mine mă intrigă mai mult păsările parazitate. Nu pot să cred că nu se prind. Aș zice că știu că nu e vorba de puii lor, și totuși îi îngrijesc și îi cresc. Eu cred că vine un moment în care toate mamele își dau seama de un lucru: avem copiii pe care îi avem, nu pe cei pe care ni-i imaginam sau pe care ne-ar fi plăcut să-i avem, deci ne luptăm cu aceștia.

M-am gândit la fetița ei și la eroismul cu care înfruntase vestea că avea retard mintal.

— …uneori copiii apar neplanificați, a continuat Mónica, ca și cum cineva ar depune un ou în cuibul nostru.

*

Într-o zi, i-am invitat pe Alina și pe Aurelio la masă. I-am chemat și pe Léa și pe soțul ei, și alți prieteni comuni pe care nu-i mai văzusem de mult. Am pregătit cocktailuri margarita și am pus la cuptor un biban de mare cu coriandru. Ne-am distrat bine, dar, înainte de desert, Aurelio a revenit în salon cu o expresie gravă pe chip: fusese să o schimbe pe Inés și constatase că fetița avea convulsii.

— De cât timp? s-a ridicat Alina în picioare.

— Durează de peste două minute.

Am urmat-o pe Alina în dormitor, lăsându-i pe ceilalți musafiri în jurul mesei. Întinsă pe patul meu, Inés vibra imperceptibil. Ochii erau îndreptați în sus, lăsând să se vadă o parte albă sub pleoapele superioare. Alina a luat-o în brațe. "Gata, fetițo, o să fie bine.“ Am avut impresia că-și vorbea sieși, nu copilei, care era limpede că era pe altă lume. Dacă ar fi fost în leagăn sau departe de vreun adult, nimeni n-ar fi prins de veste, atât de discret și silențios era masacrul neuronilor care se producea în creierul adoratei noastre micuțe. Convulsia a ținut șase minute, a fost cea mai lungă de până atunci. Când s-a oprit, părinții erau epuizați. Abia au avut putere să-și ia la revedere.

După această criză, Inés nu și-a mai putut susține capul. Mișcările ei erau mai puțin controlate. Și, deși Marlene continua să-i facă terapie, îi era greu să obțină un răspuns. Precis că, într-un locșor din conștiință, fetița își amintea perfect rutina exercițiilor și expresia de triumf de pe chipul prietenei ei cele mai bune când reușea să le ducă la bun sfârșit, însă acum capacitatea ei motrice pur și simplu nu făcea față.

Spasmele se puteau produce oricând. Pe timp de zi era mai ușor să fie detectate, căci toți erau în alertă, dar noaptea doar Alina, care avea somnul ușor, detecta uneori semnele extrem de discrete prin care puteau fi recunoscute. Cum nu s-a mai mișcat ca înainte, Inés și-a pierdut tonusul muscular la fel de repede cum îl dobândise. Convulsiile măturau toate acestea precum marea care distruge castelele de nisip, oricât de frumoase și de solide ar părea. Totuși, câteodată valul nu mătură totul, mai rămân urmele unui zid, uneori se poate reconstrui. Chiar avea sens să continue cu terapia, dacă progresele obținute cu atâta efort și tenacitate puteau dispărea după fiecare criză? Alina și Aurelio erau dărâmați. Progresele fetiței reprezentau prada acumulată de mai bine de un an, răsplata tuturor eforturilor. Chiar cu riscul de a pierde totul, au decis să continue terapia.

În Nepal văzusem grupuri de femei care desenau mandale cu prafuri colorate în curtea mănăstirii. Erau în stare să petreacă zile în șir aplecate asupra frumoaselor și complicatelor desene care reprezentau sălașul unui buddha sau bodhisattva în conștiința noastră. Odată terminat, desenul acoperea toată suprafața curții. Era lăsat așa câteva zile pentru a fi văzut de lume, apoi măturat, ca într-un exercițiu colectiv de îndepărtare și dezinteres, dar și ca un reminder: nimic din ce construim nu durează veșnic.

Marlene nu-și pierdea entuziasmul. Chiar dacă fetița zăcea inertă în pătuț – sau tocmai de-asta –, îi punea muzică, cumbias sau melodii cubaneze. "Inés vrea ca noi să fim mulțumiți“, le spunea părinților ca să le ridice moralul, "măcar asta să facem pentru ea“.

"Sigur că ei îi este mai ușor“, îi șoptea Alina bărbatului ei, și avea dreptate: Marlene nu trecuse prin ce trecuseră ei, nici în decursul sarcinii, nici la spital, nici în ultimele zile. Ce putea ști femeia asta despre disperare? Se întreba adesea dacă Marlene avea să reziste sau dacă va pleca să caute altă familie care avea un bebeluș de câteva luni și o mamă care abia aștepta să-și reia viața. Ca de obicei, Aurelio avea alt punct de vedere. După el, era un adevărat noroc că puteau conta pe cineva mai puțin disperat decât ei.

*

Telefonul a sunat într-o vineri, la ora zece și jumătate seara. Era mama. Am răspuns, temându-mă să nu fie ceva grav, dar tonul ei m-a liniștit:

— Am nevoie de un contabil bun. Îmi poți recomanda unul?

Ne aflam în luna în care "independenții“ își depun declarațiile de venit, inclusiv casnicele, pensio­narii ca maică-mea sau bursierii ca mine. An după an, chiar și când mă aflam în Europa, o ajutam la operațiunea asta, care pe ea o exasperează, numai că acum, din cauza distanțării noastre recente, nu îndrăznea să mi-o ceară. Aș minți dacă aș spune că nu mi-a trecut prin cap să-i spun că nu cunosc pe nimeni, dar m-am abținut.

— Stai liniștită, mamă, te ajut eu.

Și așa am avut din nou ocazia să mă delectez cu bunătățile pe care mi le pregătea.

Cum am ajuns la ea, am inspectat cu toată discreția posibilă camera ei și pe cea pentru musafiri, ca să mă asigur că nu conviețuia cu nimeni. Totul părea la fel ca ultima dată, de parcă timpul se oprise în loc, cu excepția unor cărți noi pe noptieră: Caliban și vrăjitoarea de Silvia Federici și O cameră doar a ei de Virginia Woolf. Descoperirea m-a înduioșat.

Ne-am așezat la masă. O pâine abia scoasă din cuptor aburea în coș. Am sorbit din sucul de portocale.

— Și? Cum îți merge la Stupul?

— Bine. Merg aproape zilnic. Adevărul e că-mi face mare plăcere. Am învățat atâtea! Nici nu știi de câte ori m-am gândit la tine în ultima vreme.

— Nu mai spune! Și la ce te-ai gândit mai exact? am zis eu, intuind că ne apropiam de o zonă periculoasă.

— Păi că, la urma urmei, ai avut dreptate să nu-ți dorești copii.

Am rămas mască. Numai la asta nu mă așteptam din partea ei. Însemna oare că acum regreta că avusese copii?

— Maternitatea este un mandat social, a continuat ea. Și, în majoritatea cazurilor, le împiedică pe femei să facă ceva în viață. Trebuie să-ți dorești din tot sufletul să fii mamă înainte de a te arunca în aventura asta. Uite, eu am abandonat studiile universitare după ce v-am născut pe voi, am încetat să mă mai duc și la întruniri. Iar acum recuperez partea uitată din mine.

Prin urmare, ea, nu eu, își revizita trecutul.

— Ei bine, ai găsit unde să o faci, am spus.

Am gustat cafeaua: nici prea tare, nici slabă, exact cum îmi plăcea.

— Apropo, cine era copilul cu care te-am văzut deunăzi?

— Ți-am zis, e băiatul vecinei mele.

— Se vede că te adoră și că vă înțelegeți foarte bine, însă trebuie să recunosc că am fost surprinsă. Acum îți plac copiii?

După micul-dejun, am spălat vasele și am făcut curat în bucătărie. Apoi am trecut în camera de zi și am întins pe masă documentele maică-mii. Am petrecut întreaga zi de sâmbătă la ea, bucurându-mă în felul meu de compania ei. Seara m-am întors acasă, simțind că recuperasem o parte importantă a vieții mele.

Guadalupe Nettel, Povestea fiicei

Traducere din spaniolă de Cornelia Rădulescu

Colecția "Raftul Denisei", coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2026