E balet. Karate. Înot în ape înghețate. Filtru, espressor, pahar, casă de marcat, POS. Poftiți, mulțumesc, o zi bună. Și de la capăt. Mi se spune barista. Lucrez într-un chioșc puțin mai mare decât ghereta unui paznic. Zâmbesc, preiau comenzi, râșnesc, pregătesc, servesc.

Îmi place mirosul de cafea, e energizantul care mă ține în picioare. Aerul e încărcat de aroma boabelor prăjite, aproape că o simt ca un praf subțire care plutește prin aer. Eu beau cafea cu nasul!

Mâinile fac un balet continuu. De la râșniță la espressor, de la casă la frigiderul cu sendvișuri, de la raftul cu sucuri înapoi la râșniță. Mereu zâmbind.

Văd o sută de oameni diferiți într-o zi slabă. Cam 500 într-una aglomerată. O zi slabă pe săptămână, două așa și-așa, una aproape aglomerată și alta full. Balet, karate, înot printre sloiuri de gheață.

Când nu mai pot, când simt că nervii și mușchii mi se încâlcesc, iar sufletul mi-e ca un coș plin cu resturi, mă gândesc la acasă. Mai exact la raftul din sufragerie. Un raft, o stinghie lungă și îngustă. Un loc pe care mi-am adunat colecția. Cei... Cele... O sută și ceva de piese. 127 de... crengi. Crenguțe, mai bine spus, pentru că nu vânez piesele de mari dimensiuni. Mici surcele găsite pe jos, prin iarbă, prin tot felul de locuri, căci nu sluțesc copacii pentru a-mi umple raftul. Aleg doar forme speciale, crengi care-mi spun o poveste. Și care-mi amintesc de grădina de acasă. Sau de... De fapt, nici nu contează. Nu-s crengi, le zic și eu așa ca să mă aflu în treabă. Timbre, monede, insigne. E treaba mea. Colecția mea, mica mea pace la care mă conectez și care îmi aparține doar mie, n-o împart cu niciun client. Un bacșiș de 5 sau 10 lei chiar nu merită!

Totuși. E fain să lucrezi cu oamenii. În două minute încep, dezvolt și închei câte o mică idilă. Zâmbete, priviri fugare, flirt deșănțat și-un rămas-bun plin de regret. Cu alții port discuții pline de însemnătate. Da, tot în alea maximum două minute. Zi grea? Da. Se vede! Trece! Trece? Da. Se poate și mai rău? Chiar?! Clientul mă măsoară, se gândește că sunt un amărât demn de compătimit și parcă i se schimbă starea.

Altul scuipă comanda, mă împunge cu privirea, mă provoacă, caută un pic de scandal. Mă umilește când îmi aruncă banii și lasă bacșiș ca și cum mi-ar da pomană. Iar eu îi răspund: vă rog-sigur-poftiți-mulțumesc-o zi bună. Strâng pumnul care e în spatele tejghelei. Și-l izbesc în mutra aia spurcată de o mie de ori, până-mi obosește brațul care nici nu se mișcă. Sau până apare următorul client.

Cică sunt barista. De fapt, sunt fucking SUPERMAN! OK?!