Eu dormeam, dar nu știam că dormeam. Așa se întâmplă pe întuneric, nu știi unde ești, câteodată nu mai știi nici măcar cine ești. Tocmai coborâsem într-o vale adâncă de tot, traversam pădurea aia mare. La noi a fost mereu frica asta, că trebuie să treci de pădure ca să ajungi în altă parte. Peste tot unde te uiți e numai pădure. Și spuneți-mi voi, chiar dacă ai avea de toate, poți să stai doar acasă? Toată lumea pleacă. De mici copii ne învățau părinții ce e curajul, că dacă nici să treci pădurea nu poți, atunci nu meriți nimic în viață. Dar parcă dacă le tot spui asta unor copii ajută la ceva? Noi știam atât, că unii oameni nu s-au mai întors și am auzit că au trecut de-a binelea și asta nu am înțeles când eram copii. Au fost care au umblat nopți întregi după câte un animal care-i chema cu glas de om și abia i-a scăpat Dumnezeu. Dacă te cheamă pe glasul părintelui tău sau al unui frate, cum să nu te duci? Parcă te lasă inima!

Am avut chiar aici o vecină, nu a murit demult, abia ce intrase în pădure și a văzut un ieduț alb. L-a chemat să-l mângâie și a venit. Dup-aia ieduțul a plecat înainte și părea că merge în drumul ei. S-a bucurat că nu era și ea singură. Acum în sat suntem aproape numai văduve. Mai sunt câțiva bărbați și din ăia jumate sunt nebuni. E o minune dumnezeiască locul ăsta, e raiul pe pământ. Dar e și iadul. Nu știu cum le lasă Dumnezeu, că sunt tot laolaltă.

Tinerii ascultau. Clara se așezase lângă fereastra cu patru ochiuri, la marginea patului. Nu era cea mai luminoasă fereastră, vița de vie crescuse de o parte și de alta și frunzele o acopereau parțial. Când adia vântul, atingeau geamul, un foșnet ușor, mai mult ca o mângâiere. Andrei se plimbase o vreme prin cameră, se cam săturase de poveștile lor. Nu îi displăceau, i se părea doar că răpesc prea mult din timpul pe care ar fi trebuit să-l petreacă împreună. Voia să trăiască prezentul, asta însemna pentru el dragostea. Satul bunicii Clarei tocmai prezent nu era, parcă ar fi explorat o epocă demult apusă, uneori se întreba dacă nu coborâseră într-o lume scufundată sub umbra morții, dacă ei înșiși nu erau decât siluetele abia detectabile ale unor îndrăgostiți din alte vremuri. Trecea pragul spre tindă, se așeza pe un scaun, lângă soba de cărămidă, apoi se întorcea în camera unde o lăsase pe Clara și se adăpa câteva clipe din zâmbetul ei calm, din bunătatea firească a privirii ei.

A mers după ieduț fără să se uite înapoi. Aici greșesc cei mai mulți, e important să te uiți înapoi, așa îți dai seama, îți zici uite, acolo e casa mea, de acolo am pornit, tot acolo mă voi întoarce. Pădurea se închide în urma ta, dar poteca nu piere. Vecina asta, Maria, a pierdut poteca, pentru că ea pierduse mai întâi un copil. A avut alții dup-aia, că i-a dat Dumnezeu în loc. Ieduțul ăla a vorbit pe glasul ăluia mic. Fusese primul ei copil. A umblat după el nopți de-a rândul. Se lipiseră nopțile una de alta și nu mai lăsau ziua să ajungă la ea. Am pățit și eu din astea. Noroc că eram acasă. Mi-am dat seama ce se întâmplă și am ieșit să văd de gospodărie. Am dat de mâncare la animale, că altfel mureau. Am scos apă din fântână și le-am adăpat. În singurătatea asta mare animalele îți mai țin de urât. Am săpat și în grădină, așa, noaptea. Nu era chiar beznă, să știți că în viața omului, cât ar fi de neagră, tot rămâne o lumină, oricât de mică, așa, cât să vezi un pas înainte, palmele, tălpile, cât să știi ce a rămas din tine. Am jumulit buruiana la ceapă, la varză, la ardei și roșii. Pe întuneric. La ce te-ajută să stai ascuns? Întunericul vine și în casă. Nu iese dacă-i zici te lase.

De câteva ori Andrei i-a făcut semn să plece, însă Clara s-a încruntat ușor, zâmbind în același timp, așa că a renunțat. A deschis ușa spre săliță și a mers acolo, pe bancă. Era chiar în dreptul ferestrei principale, acum Clara oscila între părul lui, gâtul și umerii, de o parte, și frunzele de viță de vie din fereastra cea mică. De câte ori își întorcea ochii spre Aurica, părea că toată lumina rămânea în afară și clipea des de câteva ori, străduindu-se să se acomodeze la intensitatea aceea.

A intrat într-o apă și s-a înecat. Ea nu știa să înoate, striga ieduțul după ajutor, se ducea la vale, dar nu a intrat după el.

-L-am pierdut a doua oară, așa a zis.

Degeaba i-am explicat toți că nu era el, că partea bună era că scăpase. Îi sticleau ochii și, când se uita la tine, parcă nu mai era ea. Cum se întâlnea cineva și avea răbdare să o asculte, tot cu asta începea:

-L-am pierdut a doua oară.

Bunica o rugase pe Clara să se ducă la Aurica. Îi zisese că avea să se bucure, mai ales că îl va cunoaște și pe Andrei. I se păruse ciudat că ea refuzase să vină.

-Ne vedem noi destul, zisese.

Aurica însă avea altă părere. Credea că sora ei mai mare nu o putea suporta, că-i reproșase mereu că fusese favorita părinților și suferise din cauza ei. Așa că se vedeau de Paști și de Crăciun, rareori se mai întâlneau întâmplător prin sat. La biserică nu mergeau, nu era preot. Venea unul de departe să îi spovedească, când își aducea aminte de ei. Semănau foarte mult și erau de vârste apropiate, abia doi ani le despărțeau. Multă lume le spusese chiar că erau ca două surori gemene. Dar semănau numai la înfățișare.

-Să ai răbdare cu ea, o rugase bunica.

Eu mă bucur că ați ajuns la mine, că răbdarea asta să mă asculte oamenii nu o prea mai găsesc. Nici nu are cine. Cea mai apropiată vecină e la câteva sute de metri și abia se mișcă. Uneori, când mai putem, eu sau alte femei din sat, mergem să vedem dacă mai trăiește. Ea se bucură, săraca, dar știți ce rău e să ajungi așa? Și copiii mei fac la fel, vin o dată la câteva săptămâni doar să vadă dacă mai trăiesc. Cum adică, să trăiești și atât?

Maria a vrut să se întoarcă acolo, la apa din pădure, să se înece. Acela fusese destinul ei și ea îi întorsese spatele. Apa aia apăruse numai pentru ea. Primul râu adevărat e la vreo oră de mers după ce ieși din pădure. Până acolo sunt câteva fântâni și bălți rămase de la ploaie. Când se descarcă norii tare se mai adună câte un șuvoi, dar atunci nu ploua.

-Apa aia era pentru sufletul meu, așa a zis. Trebuia să mă duc la vale, după copil.

A căutat-o ani după ani, o caută și acum. Pământul, ca și cerul, nu se deschide oricum. Pentru ea se deschisese atunci, așa a zis. Poți să respingi destinul, se vede treaba că poți, numai că dup-aia nu mai știi cine ești, ce să faci și la ce îți mai folosește?

Andrei a început să facă pași mici pe săliță, ba chiar a coborât de câteva ori treptele, a făcut cu privirea un tur al grădinii, s-a uitat la trunchiul gros al viței de vie, era o singură tulpină care se ramifica pe sub streașină, într-o parte, respectiv cobora peretele spre drum și se ramifica din nou sub fereastră. Câinele stătea sub pătul, cu urechile ciulite.

-O asculți și tu? l-a întrebat Andrei mai mult în șoaptă. Trebuie să fi auzit toate astea de multe ori, bănuiesc că, în lipsa unor oameni care s-o asculte, vorbește adesea cu tine.

S-a simțit însă ușor vinovat și s-a întors în tindă, temându-se parcă de reproșul pe care l-ar fi putut ghici în ochii câinelui.

La mine a fost altfel, că am coborât în valea aia și mi-a apărut în față un bărbat gol. Înapoi era greu de urcat, într-o parte și-n alta numai prăpăstii. Drumul continua în spatele lui, dar cum să trec? L-am recunoscut, era un om din sat, adică fusese, că nu mai era. Eu nu am mai pățit așa ceva și nu știam ce să fac, că omul era gol și nu era viu. M-am oprit și mă uitam la el și deodată am auzit tare, ca un glas care rupea pădurea în două:

-Fugi, Aurica! Fugi, Aurica! așa zicea.

Nu știu al cui era glasul, îmi voia binele, simțeam că îmi voia binele, dar parcă îmi intraseră picioarele în pământ. Abia mai respiram, nu aveam putere să mă urnesc, trupul meu se făcuse greu cum nu fusese niciodată. Omul ăla gol a făcut un pas spre mine, apoi un alt pas. Râdea la mine, nu arăta a dușman, dar eu știam că acela nu mai era om viu.

-Fugi, Aurica! am auzit iar și de data asta strigătul a fost așa de tare, încât a rupt crengi mari și le-a aruncat peste el. Avea așa o putere, că pe toate le dădea la o parte și iar se apropia. Când mi-am venit în simțiri și am vrut să fug înapoi a fost prea târziu, dealul se făcuse perete drept în spatele meu. Nu mi-a rămas decât să sar în prăpastie. Mi-l amintesc cum se uita după mine, nu-i venea să creadă. S-a aplecat și s-a uitat, fără să spună nimic, fără să întindă mâna. Râsul i-a dispărut de pe chip, trebuie să-i fi părut rău. Am căzut mult de tot, nu mă mai opream, chiar și după ce corpul ăla gol dispăruse cu totul. Am întins mâinile, dar nu era nimic de care să mă prind și mi-am zis: gata, până aici mi-a fost. Am crezut că aia era moartea mea, că trebuia să mă las, cum ar fi trebuit să se bage Maria mai demult, în apa aia.

Clara fixase privirea într-un tablou, pe perete, unul din colajele acelea cu poze din casele de la țară, în care erau alăturate persoane de toate vârstele, unele zâmbind, altele surprinse în cine știe ce suferință, copii, nuntași, generații. Încercase să-și dea seama cine erau, dar reușise să identifice puține persoane: pe bunica, pe Aurica, pe soțul ei și, într-o poză din colț, figura unei fete care îi semăna și în care își recunoscu mama. Se gândi că trebuie să fi avut în poza aia vârsta pe care o avea ea acum. Își aduse aminte că și în casa bunicii erau astfel de colaje. Unul dintre ele conținea, printre altele, o fotografie cu bunicii ei îmbrăcați în haine de miri, sub care, cine știe de ce, se găsea o poză de la înmormântarea mamei bunicii. O întrebase de mai multe ori de ce nu scotea poza aia de acolo, însă bunica se supărase de fiecare dată și refuzase orice explicație. Se uită din nou către chipul fetei din fotografie. Surâsul ei avea aceeași bunătate ca acela pe care i-l adresa ea lui Andrei.

Îmi pierdusem cu totul nădejdea și, când am căzut pe un maldăr de frunze uscate, am rămas așa. Atunci a început să se deschidă noaptea, puțin, o dungă de lumină care s-a tot lărgit. Nu știam unde sunt, m-am ridicat și la câțiva pași am dat de o potecă. Atunci am auzit pentru ultima dată glasul:

-Fugi, Aurica!

Nu știu nici acum cine a fost, dar m-a salvat. Am luat-o pe poteca aia la întâmplare și am alergat până când m-am trezit. Eram în patul meu, se făcuse dimineață.

Dar nu s-a sfârșit, să știți. În ziua aia a venit pe la mine un bărbat, locuiește cu nevasta lui chiar la intrare în sat, poate tu îl cunoști, Clara dragă. El mai trecea pe la mine, chipurile să mă întrebe de sănătate, dar de câte ori venea, îmi dispărea câte ceva din gospodărie. Omul meu nu murise demult, aveam încă rămase lucruri de la el. Dădusem de pomană, dar păstrasem ca amintire o pereche de cizme de piele și un rând de haine. Mă mai uitam la ele și-mi aduceam aminte. Am fost și noi tineri, am fost și noi frumoși. Am avut bărbat chipeș, doar tu îl știi, Clara dragă. Când a venit ăsta la mine, purta cizmele omului meu și parcă mi-a rupt inima în două.

-De ce ai furat cizmele? l-am întrebat.

-Cum să le fur? a răspuns el, prefăcându-se mirat. Chiar tu mi le-ai dat. Acum nu-ți mai aduci aminte și mă faci hoț?

Și, de unde intrase să mă-ntrebe de sănătate, a ridicat asupra mea o bâtă cu care venise și m-a lovit. Am strigat după ajutor, dar aici e aproape pustiu, cine să te audă? El mi-a dat mai departe cu bâta. Eu mă uitam la cizme și plângeam, iar el nu se mai oprea din lovit, că de ce l-am făcut hoț. A ridicat apoi bâta să-mi dea în cap și atunci mi-am amintit glasul:

-Fugi, Aurica!

M-am strecurat pe lângă el, l-am împins, nu știu cu ce putere, și am fugit. Am traversat pădurea tot în fugă, am ajuns la un sat unde e post de poliție, că noi nu avem. M-am plâns la oamenii ăia, li s-a făcut milă și au venit cu mine. L-au amendat pe ăsta și i-au zis că data viitoare îl duc la pușcărie. Eu am rămas bătută, dar măcar am primit înapoi cizmele. Uitați-le, sunt acolo, sub fereastră. Le-am curățat bine, le-am lustruit, sunt gata de purtat. Nu mai vine bărbatul meu, sunt conștientă de asta. Dar, când văd cizmele, îmi amintesc de el și parcă amintirea asta tot e ceva.

Acum hai să vă fac ceva de mâncare, că ați ascultat destul. Andrei, du-te tu să aduci o găleată de apă de la fântână, treci de prima grădină, e o poartă în gard și dai de un desiș mare. În desișul ăla e fântâna, apă ca aceea n-ai mai băut niciodată, o să vezi. Sunt câteva cruci lângă fântână, să nu te sperii. Hai, mai bine du-te și tu cu el, a zis către fată. Câteodată o vorbă de dragoste se prinde mai bine lângă izvor.