Carmen Gheorghe, Am făcut prea puțin, Editura Fundației Culturale Memoria, București, 2024

Am făcut prea puțin monitorizează la firul ierbii viața Adelei, trecută prin malaxoarele sociale și politice comuniste, neocomuniste și postcomuniste, înaintând mecanic printre îngrădirile naționale difuzate progresiv. Romanul relevă istoria factuală a Adelei Gheorghiu (în construcția căreia există o componentă autobiografică), un personaj referent al congenerilor săi, cei născuți în anii 60, și al tuturor conaționalilor care au trăit în timpul RSR-ului și în perioada de tranziție postcomunistă, simțind mereu greutatea unei frustrări obsedante date de senzația unei implicări personale neînsemnate în societatea acestor timpuri: "am trăit degeaba, țara asta e praf, nu am schimbat nimic, suntem niște eșuați.". Fundalul cărții e foarte asemănător cu cel al romanului Ochi-de-pisică de Margaret Atwood, Adela fiind remodelarea estică a lui Elaine, o femeie ajunsă la mijlocul vieții, care își dă seama că s-a conformat, obedientă normelor comportamentale impuse de cei din jur, lăsându-se manevrată de societate și de ceilalți. Identitățile feminine sunt modelate de anumite contexte restrictive, iar inițierea protagonistelor e circumscrisă unor sentimente acute de singurătate, anxietate și insatisfacție. Personajele feminine nu vor cunoaște împlinire și siguranță nici în proximitatea partenerilor de viață, nici în preajma familiei sau prietenilor (pasageri). Este un drum al descoperirii într-un șuvoi existențial imuabil, care o face să realizeze că s-a lăsat absorbită în compromisuri sociale.

Tot prin spectrul unui realism social, Am făcut prea puțin urmărește, în scene narative disparate temporal, viața Adelei (recompusă din imagini amestecate din copilărie până în prezent, când are aproape șaizeci de ani și o profesie universitară) care joacă, în termeni narativi, rolul unui personaj reflector. Existența personajelor urmează un făgaș al rutinei care privează individul de energie, de inițiativă personală și de înțelegerea libertății. Rotirile implacabile ale timpului în același ciclon existențial generează o stare de anxietate a personajului central, mai acută în a doua parte a vieții, după studenției.

Critica socială redată cu o voce ironic-subversivă nu se răsfrânge doar asupra comunismului, ci și asupra postcomunismului/ capitalismului (filmele slabe de pe Netflix, alimentele bio, automatizarea/ digitizarea vieții – TV oprit automat ș.a.) care creează aceeași rutină mecanică, dar distribuită sub o altă formă; încă se trăiește în umbra provizoratului (în perioada post-2020), ceea ce provoacă personajului tot un sentiment de alienare.

Adela crește în Brașov, între betoane și decorul pitoresc din Prund. Blocurile cu patru etaje de la marginea orașului reflectă estetica socialistă și sunt în disonanță cu casele vechi și străzile înguste ale Prundului. Ne sunt prezentate comunitatea la bloc în perioada RSR, relațiile interumane și sentimentale ale Adelei (lipsite și ele de consistență), apoi, când protagonista se mută la București (fiind admisă la Facultatea de Drept), sunt descrise viața la cămin și viața post-studii: intrarea în câmpul muncii, munca în fabrică, familia, copiii, revenirea în Brașov, neajunsurile și greutățile vieții. Adela și Sergiu, soțul ei, trăiesc ca în transă în "strâmta lume a blocului", se luptă să iasă din sărăcie și să le ofere un trai decent copiilor, în ciuda lipsurilor materiale și absenței utilităților necesare. Personajele sunt constant preocupate să supraviețuiască, să se adapteze, să se descurce. Experiența maternă, repartizarea în locuri străine, stresul de la serviciu, viitorul incert și îndelunga așteptare pulsează anxiogen mica existență a Adelei.

Lumea protagonistei este un cerc restrâns, banală, inertă, ternă, o "sublume" de cartier. Dar cititul îi oferă mereu consolare, lupta pentru procuratul cărților devenind în comunism "un mod de viață". Adela simte lipsa nu doar a elementelor necesare existenței (hrană, utilități, resurse materiale), ci și a persoanelor potrivite alături de care să se confeseze, are nevoie de ocrotire, iubire, încredere. Remarcarea acestor insuficiențe o face să se distanțeze și "să lupte cu situația", trăind în lentoare, monotonie și confuzie. Nici studenția nu-i oferă un mediu prielnic pentru interacțiuni cu substanță. Însă cărțile, muzica, dansul în discotecă pe piesele trupei ABBA sau Pink Floyd și preocupările estetice (propria imagine) îi oferă mici doze de libertate începând cu postadolescența, prin care se sustrage realității sociale și intră într-o "stare de renunțare".

Exteriorul trădează banalizarea vieții, rutinizarea experiențelor familiale, "astea erau evenimentele lor: ce se poate găti și dacă el vine beat sau nu. Între ele, cărțile, școala, viața ei... Mică". Rudele Adelei și, în general, oamenii din jurul său, se complac într-un soi de groupthink, acceptând resemnați situația, fără să o mai evalueze critic. Intervine și nostalgia persoanelor adulte pentru trecut, care deplâng prezentul (cu lipsuri de hrană, nivel crescut de sărăcie) și elogiază trecutul lui Gheorghiu-Dej (hrană îndestulătoare și ieftină) sau care se resemnează cu prezentul, atacând acerb monarhismul. Romanul urmărește și cum funcționează memoria colectivă în anumite momente istorice și cum se implementează uitarea.

După ce procesul de autodescoperire este împlinit, protagonista conștientizează acumularea unor stări interconectate: nemulțumire, neîmplinire, frustrare și regretul că nu făcuse mai mult pentru ea, pentru familia ei, pentru ambientul locuinței lor și pentru societate în ansamblu. A trăit într-o epocă în care mai toată lumea a fost preocupată de grijile minore, fără inițiative pentru un viitor social dezirabil, găsind complinire în rutine obositoare.

Traiectul de la credulitate la conștientizare, resemnare ("se poate trăi și așa") și rezistență este un unghi central de reprezentare a sistemului sociopolitic în literatură. În cazul romanului în discuție, există o revoltă pasivă, non-violentă a protagonistei, asemănătoare cu cea tipică mișcării Flower Power a anilor 60 transplantată în context estic. Adela își dă seama că s-a supus toată viața sistemului (de orice natură ar fi fost) fără să-i chestioneze problemele. Ea constată îngrădirea impusă de-a lungul timpului, în comunism, când fericirea se oferea cu porția, când libertatea exprimării și libera circulație erau suprimate, apoi în capitalism, când fericirea e măsurată după grilele consumerismului, iar omul intră satisfăcut într-o pasivitate mentală, cognitivă. Evenimentele nu sunt dramatizate, exacerbate, sunt prezentate cu o implicare afectivă minimă.

Personajele sunt produsul social al anilor 60, absorbite în mrejele conformismului, "obedienți, mulțumiți că aveau servici, că făcuseră facultăți, primii din familiile lor de parveniți la oraș, că puteau plăti o chirie". Societatea le spune că dacă intră "în rândul Lumii Noi" (ceea ce înseamnă serviciu și locuință), fericirea ar fi garantată, totuși zilele se simt tot mai amorfe, tot mai triste. În schimb, persoanele venite din mediul rural înspre cel urban și adaptate noilor condiții socialiste sunt fericite și mulțumite cu noua existență, devin proprietari, se modernizează. Mătușa Adelei face parte din aceeași categorie, "fericirea avea chipul unei case pe pământ la oraș."

Pe parcursul narațiunii, femeile dobândesc autoritate, preiau controlul, se impun (uneori cu duritate) în fața bărbaților, în timp ce bărbații sunt alcoolici (tatăl Adelei față de care nutrește răceală și dispreț, chiar și după moartea lui), uneori violenți, inutili și aiuriți, palizi și obosiți. Femeile/ mamele sunt cele care duc "familia în cârcă" și se descurcă și singure. Cartea aduce în discuție și statutul problematic pe care îl are deseori femeia, "sclavă a casei", "de profesie casnică".

Atitudinea auctorială e echilibrată, justă, rezistența față de sistemele politice nefiind învăluită în ură și violență. Adela doar conștientizează că, în afară de compromisuri sociale, nu a făcut mai nimic pentru societatea în care trăiește.

De altfel, scriitura mai necesită rafinare, pe alocuri, romanul pare că e un draft și nu pentru că se folosește un limbaj comun, natural, ci pentru că există sincope resimțite de cititorul pretențios (precum "lumea încetase să mai existe, se droga cu litere pe care le lua cu pumnul, le înghițea întregi și se îndopa cu cuvinte până la vomă. Niciodată nu avea măsură în citit. Era evadarea sublimă, era lumea adevărată."). Apropiindu-se uneori de un tip de literatură motivațională ori de dezvoltare personală, textul suferă de o rarefiere a discursului: "se părea că dinspre dreapta scenei vieții ar urma să apară lumini, ciocolate și șampon cu aromă de fructe, din stânga, senzații, emoții, trăiri" sau "se sufocase în propriile fantasme și informații, mărturisiri și viziuni, cocoloașe de mizerie, și le vomitase pe hârtie, pe hârtii, în scrisori, în jurnale".

În prima parte a romanului, cea despre copilăria Adelei fuzionarea dintre perspective e controlată excesiv, întrucât vocea Adelei din fundal pare a nu fi credibilă, se simte că e manevrată de o voce matură. Personajele trăiesc realitatea istorică "într-o neînțelegere totală", adulmecând orice fărâmă de speranță livrată. Adela și mulți martori ai acestor vremuri s-au obișnuit cu senzația că plutesc enigmatic între ziduri, iar eliberarea e tot mai inaccesibilă. Liniile de execuție a romanului se înscriu și ele într-un tipar de reprezentare deja bătătorit. Cu toate acestea, recomandarea de lectură vine mai ales din perspectiva reconstituirii unui trecut recent.