Cazul lui Grégory Rateau este unul atipic, întrucât, trăind în România, el scrie în franceză, migrând dinspre memorii (Hoinar prin România. Jurnalul unui călător francez, Polirom, 2019), scenarii de film, roman (Noir de soleil, Maurice Nadeau, 2020), iar în ultimii ani, înspre poezie (ultimele sale volume se numesc Conspiration du réel, 2022, Imprécations nocturnes, 2023, și Un pays incertain, 2024), fiind laureat al Premiului Amélie Murat și Renée Vivien 2023, precum și al premiului Robert Ganzo al Festivalului Étonnants Voyageurs.

Dacă este ceva care leagă aceste trasee "hoinare" (hors-piste), este conștiința de a fi un permanent dezertor de la exigențele realității, de a fi ceea ce în franceză se numește un poet maudit, de a extrage la rece propria experiență și a nu o lăsa să impregneze cu utilitate ficțiunea.

Grégory Rateau experimentează multiple perturbări ale realului – călător, expatriat, exilat, hoinar; diferite fațete ale punerii în abis a acelui rău fundamental, din care se precipită poezia. Autorul insistă asupra faptului că nu există ficțiune pentru că modul lui de a scrie nu are de a face cu imaginarea unor situații ireale, ci cu forțarea realului, până într-acolo încât să se obțină distilarea – materialul tipic al poeziei.

În timp ce mânuitorii stângaci ai poeziei, "poeticienii" cum sunt numiți de criticul Jean-Louis Kuffer, pe urmele lui Léo Ferré, se plasează în teritoriu, poezia scrisă de Rateau se deplasează în afara lui.

Am scris deja despre Hoinar prin România. Jurnalul unui călător francez în 2020 în revista Adevărul, si am fost surprinsă de decizia autorului de a explora, ulterior, poezia, încercând noi și noi piste. Dacă în jurnalul de călătorie surprindea scene carnavalești în tramvaiul 5 din București, detalii baroce din cimitirul Bellu, peripluri printr-o capitală balcanică având încă impregnat pe retină cutremurul din 1977, figuri urbane (precum ultimul pălărier din București) sau spațiul rural românesc, în volumele de poezie scrise de atunci (Imprécations nocturnes, Conspiration du réel), precum și în ultimul său volum, Un pays incertain, pentru care autorului i s-a decernat premiul Rimbaud 2024, acordat de Maison de la Poésie, apare cu mai multă acuitate o anume urgență a scrisului, ca si cum de acesta i-ar depinde supraviețuirea.

Suntem obișnuiți cu dezertarea în afară, dar mai puțin cu dezertarea înăuntru, iar această populare a teritoriului românesc cu repere culturale franceze produce un efect neobișnuit: este vorba de o cartografiere "à bout de souffle" a manierelor poetice de a exista ale acestui împătimit al cuvântului, care e Grégory Rateau. Dar și a aventurii, a dezertării permanente de la ceea ce el numește "conspirația realului", pentru că realul conspiră împotriva imaginației, sedentarismul împotriva mișcării, iar limbajul "de lemn" împotriva limbajului inspirat.

Ceea ce este neobișnuit în mesajul poetic al acestui exilat "înăuntrul" incertei patrii a cuvântului este deplasarea anumitor repere ale spațiului cultural francez (ca Léo Ferré, Antonin Artaud, Jacques Prevel, etc.) într-un spațiu reconfigurat, al gurilor Dunării, aparținând altui aventurier, permanent invocat, și anume Panait Istrati. Ca și cum acest pasaj dureros al memoriei lasă în urmă câte un "inel pentru fiecare viață pe care am vampirizat-o" ("une pour chaque vie que j’ai vampirisée). Viețile vampirizate îl privează de descendență și deci de orice confort în fața morții: "personne pour lover ma dépouille/ lui donner les derniers sacrements" ("nimeni care să-mi spele rămășițele / pentru a le expune ultimelor ritualuri"). Cu conștiința că sacrificiul e fără rest, că balanța e dezechilibrată, că totul e de pierdut și mai nimic de câștigat: "une vie entière pour un rien/ car privée de tout/ même d’une descendance" (O viață întreagă pentru o nimica toată/ căci lipsită de orice/ inclusiv de o descendență"). Însă în această "nimica toată" stă secretul scrisului lui Rateau, un scris pornit din adversitate, dintr-o înverșunare de a rămâne integru în perpetuitatea revoltei și a neliniștii.

Pe urmele lui Jacques Prevel, mort la 35 de ani și prieten al lui Antonin Artaud, traseul creator trece de la statutul de "paria prin naștere" ("paria de naissance"), purtând "crucea paternă" ("la croix paternelle"), prin violență și confrerii; poezia născută din adversitate (cum o numește Irène Duboeuf în Souffle inédit) păstrează vocea intactă a celor care nu se gândesc la școli, influențe, descendență și perpetuitate, ci caută în schimb fraternitatea exilaților, a expulzaților, a celor cu o patrie incertă ("un pays incertain"): "Să-i uităm pe Gauguin, Parisul și corvezile lor/ hai să ne alungim unul lângă altul/ împreună și fericiți".

Privirea contemporanilor săi "dislocuiește" poetul, așa încât acesta se insinuează în locuințele lor, îmblânzind realitatea, conștient fiind că va face încontinuu figura unui neadaptat, a unui "advers", a celui care nu va înceta să-și clameze condiția și să aștepte de la real imposibila rebeliune împotriva realului: "Voi cei care mă priviți ca pe ultimul dintre nebuni/ să știți că nu sunt de aici/ fiecare stradă trece peste mine/ așa că mă strecor în prima casă din cale/ îi dau afară pe locuitorii săi/ îmi închipui că locuiesc la ei/ îmblânzesc normalitatea".

Energia poetică este mereu perturbată, dar și tensionată de ceea ce autorul numește impulsul către un "contra-cer", o căutare a absolutului cât se poate de incongruentă cu aspirațiile omului contemporan. E o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem: de ce această sete de absolut, aspirația înspre sens, s-a precipitat în timpurile noastre într-un nihilism obosit sau, în varianta hiper-realității, în căutări de contrabandă, în ideologii apocaliptice ale epuizării realului, rămânând poeziei rolul, extrem de dificil, de a articula această căutare imemorială? Motto-ul volumul Conspirația realului este de aceea un extras din poezia lui Benjamin Fondane: "Am părăsit trotuarele orașului pentru alte trotuare ale orașului,/ milioane de oameni pentru alte milioane de oameni,/ aceiași la nesfârșit. Nu mă săturam niciodată de ei!" (Benjamin Fondane, Răul fantomelor).

Dacă există o legătură profundă a lui Grégory Rateau cu România, aceasta se face prin intermediul unor autori precum Fondane, bântuit de răul fantomelor la Paris, sau, cu precădere, prin Panait Istrati, hoinar al timpului său și ridicat din pragul distrugerii, în ultima clipă, de un scriitor francez, Romain Rolland, care i-a scos la lumină textele. Cu această imagine în prim-plan, orice traseu ulterior rămâne un traseu al imprecației, al impulsului către "contra-cer", către o căutare a absolutului inspirată de voci nesupuse, de o fraternitate a celor care nu obosesc din a miza pe acest "nimic" care, aparent insignifiant, devine rațiune universală. O rațiune care va crea în continuare genealogii de poeți și împătimiți ai adversității.

*

Traducerea volumelor de poeme Imprécations nocturnes și Conspiration du réel a apărut în română cu titlul Pentru cine vorbește poetul (traducere din limba franceză de Gabrielle Danoux, în colecția Efigii, Casa Cărții, Baia Mare, 2024).