Doina Ruști, Ferenike, Humanitas, 2025

Ferenike, cel mai recent roman al scriitoarei Doina Ruști, apărut la Editura Humanitas, 2025, propune o călătorie emoționantă, o vârstă de aur tulburată și spulberată de întâmplări dramatice și de spectrul amenințător al comunismului. Îmbrăcând detaliile autobiografice în veșmintele unui limbaj senzorial, uneori cu accente simbolice, prozatoarea construiește un univers în care realitatea și mitul se împletesc fascinant.

Apoi, Ferenike este un roman al numelor și al identității. Personajul narator își caută propria identitate, refuzând să accepte canonul impus de ceilalți. "Nu vreau să fiu ce zice lumea, vreau să fiu ce îmi place“ – un strigăt al libertății, al căutării sinelui. În acest context, titlul romanului are o semnificație profundă: Ferenike este un nume ales dintr-o lecție de greacă veche din liceu, inspirat de povestea unei prințese din Rodos care s-a deghizat în bărbat pentru a participa la Jocurile Olimpice. "Era o poveste care mă obseda, poate pentru că și eu simțeam că trebuie să mă ascund sub o mască.“(Doina Ruști, interviu pentru Radio România Cultural).

Doina Ruști reconstituie din amintiri toposul copilăriei, un Comoșteni încărcat de magie și populat de o lume pestriță, plină de farmec și secrete, care nu scapă privirii pătrunzătoare a copilului narator.

"Polixenia era mută pe tema asta, o adevărată patroană a misterelor, stăpână peste viețile tuturor. Asta era impresia, păstrată în minte până târziu, în drumul meu printre alte vrăjitoare, mai ales culese din cărți. Citeam despre Medeea și imediat îmi venea în minte silueta bondoacă a Polixeniei, fața ei gravă, în care încăpeau, sertar după sertar, multe fapte, pe care nu merita să le știe orice. E ciudat c-am ținut-o minte așa, cu toate că, în chiar acea zi, toată familia a fost la curent cu vizita mea la Polixenia, cu intenția de a-l șterge pe Stârpitură din istoria Comoșteniului."

Satul Comoșteni, "parte dintr-o moșie brâncovenească, fostă zestre a unei domnițe", dăruită locuitorilor după ce aceasta s-a călugărit, transcende granițele unui simplu spațiu geografic, căpătând o dimensiune simbolică în contextul unor teme legate de destin, pierdere, moștenire și identitate, asemenea altor spații memorabile din literatura universală: Macondo ("Un veac de singurătate" - Gabriel Garcia Màrquez), Yoknapatawpha (William Faulkner), sau chiar ținutul cu păduri dese și ape întunecate din sudul Franței, unde trăiesc generații ale familiei Peniel, la granița dintre real, fantastic și fatalitate ("Cartea nopților" - Sylvie Germain).

"Preferam moara, cariera și mai ales Jiul, dar erau zile când stăteam cocoțată pe chioșc, ca să văd ce se întâmpla prin curtea căminului, plină de derbedei și de Paule, altele, căci pe prima Paulă, după ce i se umflase burta, n-o mai văzusem. Viața vie era acolo, pe veranda căminului, pe unde se perinda multă lume, lar spre seară apărea Florea nebunul, cu o mână în buzunar, cu părul pieptănat milimetric, iar la scurtă vreme venea și albinoasa, ca să deschidă căminul, iar eu vedeam cum petalele roșii umpleau moara și auzeam plânsul vechi al proiecționistului și știam că trebuie să apară și el."

Viața și destinele Comoștenilor par a curge în ritmul când leneș, când imprevizibil al Jiului, “apă în care s-au topit zânele verii", un element recurent în roman, având o putere aproape hipnotică și cathartică asupra naratoarei. "Apa avea mereu ceva de spus, fie că șoptea în nopțile de vară, fie că se prăvălea cu furie peste maluri".

Casa în care personajul își trăiește primii ani ai vieții este un loc al contrastelor: pe de o parte, un refugiu plin de căldură și oameni interesanți, cu multe povești de spus, dar pe de altă parte, un spațiu plin de umbre și secrete. Camerele au "pereți care păstrau vocile trecutului", iar în grădina din spatele casei se ascund alte povești, nespuse.

Un element important în construcția casei este relația personajelor cu încăperile și obiectele – camera de la Stafii, "încărcată de ființe eterice", cu paturi pictate și noptiere "doldora cu fotografii de pe vremuri, mărgele, scrisori și un dicționar de interpretare a viselor"; mesele și dulapurile de la Ciment, un spațiu al taclalelor și al mâncărurilor fabuloase, "coborâte din alte timpuri"; salonul magnifiat de piedestale cu vase și statuete, un candelabru "cu o sută douăzeci de lămpițe", tablouri cu anotimpurile, uși acoperite de perdele și draperii, plus două ferestre cu vitralii cu flori de crin; veranda largă cu canapea verde - "un divan al plăcerilor" și biblioteci rotunde, pline de volume dintre cele mai diverse - toate acestea fiind încărcate de semnificații și devenind aproape personaje într-un univers descris în stil balzacian.

Deși copilăria îi este marcată de evenimente tragice, Comoșteniul rămâne un spațiu de care personajul nu se poate desprinde complet. "Oricât de departe aș fi ajuns, Comoșteniul rămânea în mine, ca un vis din care nu te poți trezi.", o frază din roman care reflectă puterea pe care locurile originare o au asupra memoriei. În contextul acestei lumi se conturează câteva portrete de familie memorabile: Câinele (strabunicul), strămoșul cu aer de legendă, “întemeietorului neamului" și al școlii din sat; Mițulica (bunica), în “rochii lungi, mișcătoare, ca fumul", din ale cărei priviri “coborau trupe de dansatori, veseli și carismatici, grupuri care-ți inspirau o încredere fără margini"; Gică (bunicul), a cărui viață pare a fi o pagină ruptă dintr-o carte de istorie; Cornel (tatăl), “alunecos și electric", având o voce înaltă, “de catifele moi", rostind “cuvinte nemaiauzite"; Muc (mama), fragilă și jucăușă, cu chip de porțelan și ochi albaștri, misterioși; Tavică, despre care autoarea mărturisește că nu a putut să se despartă niciodată, în ciuda morții lui premature, căpătând o aură de zeu veșnic tânăr. Legat de asta, memorabil rămâne fragmentul despre pierderea fotografiilor:

"Nu departe, teancuri de cărți umflate de apă. Apoi în mijlocul puhoiului care cobora strada am văzut și albumul, deschis, înțepenit într-un dâmb de nămol. Vreo două poze pluteau, iar altele dispăreau în apa murdară. Am strâns ce-am putut. Câteva erau bune, cele mai multe se șterseseră, arătau ca niște mușamale acoperite de mâzgă. Într-una, Tavică era fără cap, i se vedea doar mâna cu ceasul, primit cadou, rămăseseră părți din pantofii lustruiți, un colț de scară. Eu nu mai eram nicăieri, fața mea dispăruse, luată de ploile toamnei, îmi pierdusem identitatea, istoria."

Ferenike este mai mult decât o poveste despre copilărie, este o meditație asupra memoriei, a identității și a modului în care ne modelează nu numai trecutul, istoria familiei, dar și consecințele unor întâmplări care schimbă destine și chiar istoria națională.

"Era toamnă, încă nu intrasem în anul teribil. Viața comunității plutea lent spre hibernare, dincolo de care ne aștepta anul fatal. Se răriseră întâlnirile din moară, pe care o aveam permanent sub observație. În acel noiembrie, pentru prima oară, am văzut la televizor o știre despre Vietnam. Nu mă uitam la știri, nu asimilam faptele generale, dar de data aia, pe lângă telejurnal, mai era și tăcerea din casă. Arătaseră mai multe imaginile ca de obicei, iar mie îmi intrase un cui în memorie, un nume ucigaș și nemuritor: Saigon. Era ceva puternic în numele ăsta, iar vietnamezii veniți în vizită se legau de el, îi vedeam înșirați pe o sfoară, terminată cu un balon uriaș, o burtă de gravidă, pe care mâna istoriei scrisese ferm un singur cuvânt, scris STAS, cu tuș negru: Saigon."

Este și o carte despre moarte. Dar dincolo de teme, Doina Ruști ne oferă un roman profund, o poveste captivantă, tulburătoare, cu personaje memorabile și descrieri vii, uneori onirice, alteori dure, creând un contrast fascinant. Ferenike nu este doar un roman de citit, este o poveste care ți se imprimă în suflet și pe care o porți pentru totdeauna cu tine.