Cerul se prăbușise peste Arles. Gazul aerian lumina într-un galben spălăcit, ferestrele erau întunecate și reci iar vântul necheza printre clădiri. Pierduse șirul zilelor din calendar. Știa doar câte tablouri terminase și se întreba când ar trebui să vină următoarea scrisoare de la Theo, din Paris. Abia primise una, dar banii li se scurgeau printre degete. În atelierul lor aveau 120 de franci și 15 centime. Împărțit la doi însemna totuși ceva. Căci puterea artiștilor stă în gospodărirea la comun.

Dar Gauguin îi spunea că Sudul nu e pentru el, el are alt sud în minte. Și nu e doar artist, e soț și tată. Bolnav. De parcă ar fi fost singurul cu beteșuguri. Gauguin plănuia să plece. Avea Parisul pe vârful limbii, îi gusta deja voluptatea ca pișcăturile bulelor de șampanie. Apoi soția și copiii săi în nord. Și, la final, Martinica. Acela era sudul spre care jinduia.

Gauguin se ridică și începe să dea din mâini. Ia o poziție de scrimă, trântește la pământ tot criticii, închipuie traseul călătoriilor prin aer, cu vârful arătătorului-floretă.

Și căsuța lor galbenă devine mică, iar picturile și studiile sale, neînsemnate. Gauguin era mai mare, mai puternic. Pașii săi apăsau podeaua din lemn și oricând puteau să-l zdrobească.

Trebuia să-i scrie urgent lui Theo. Tablourile sale nu puteau fi expuse. Nici la Independenți, nici la Goupil! Ei nu erau pregătiți să le vadă, el nu putea să le dea drumul în lume. Aveau să-i spună că se grăbește și așa era, dar natura nu stătea o clipă pe loc.

Și-avea nevoie de cineva lângă el, un tovarăș, un alt artist. Câte învățase de la Gauguin, care turuia în continuare, se vedea pe vas, către Martinica. Se dăruia, își lăsa familia, făcea orice sacrificiu, dar în Arles nu era sudul lui adevărat. Gauguin creștea, se umfla și-avea să pună la pământ căsuța galbenă.

Așa că apucă penelul și începu să-i demonstreze că acolo erau toate culorile. Tăie marginile soarelui și lumina răbufni, un galben de lămâi necoapte, care însă cocea. Și mistralul aduna verdeața, grăsimea pământului și lucirile din boabele de struguri iar soarele se întuneca, devenea roșu și fierbinte, curgea peste ei.

Pe valuri de absint venea plutind toată munca sa. Fiecare crochiu, desen și pânză avea un preț. Bani investiți de Theo pe care trebuia să-i înapoieze, dar la câți ani mai putea spera el? Si mistralul îi vuia în cap cu sume tot mai mari și mâinile îi tremurau, căci nu mâncase.

Începu să urle, să scuipe din el culorile, tonurile, nuanțele, umbrele și luminile. Urla ca să-l oprească pe Gauguin, să-l facă să accepte că în unirea artiștilor stă forța lor, că nici el nu-i străin de sacrificiu, că a pictat cu sânge, uite… Sângele soarelui, sângele lui. Singurătatea vuia, amenința, suduia.

Ținea în mână urechea stângă. Stropii roșii erau pe podea, pe cămașă și pantaloni. Rufe murdare pentru care avea să plătească spălătoreasa. O nouă cheltuială, gândise lucid. 24 decembrie 1888. Alt fapt. Și Gauguin fugise ca un laș. Și el era singur.

Lumea îl strivea. Apucă urechea și o vârî într-un plic. Se duse direct la bordel și-o dădu lui Rachel, ființa care era asemeni sufletului său. Căci amândoi dăruiau părți din ei, așa slabi și ignorați. Cei mai singuri.

12 franci și 50 de centime plătise după externarea din ospiciu, doar pentru rufe. Pe 7 ianuarie. Altă dată clară. Cum să fie nebun doar pentru că ceilalți îl priveau așa?!

Lumea era din nou goală. Tăietura se cauteriza. Și sângele se umfla, creștea. Dar locul lui, găoacea pe care stă scris, cu litere tremurate, Vincent, unde se găsea?

Lupta să scoată de sub orizontul gri adevăratele culori ale lumii.