George Motroc: Domnule Scriitor Andrei Novac, felicitări pentru Premiul Ficțiunea obținut pentru volumul dvs. ,,35 .Povestea nespusă a unei revoluții! Care sunt primele impresii?

Andrei Novac: În primul rând, trebuie lăudat demersul Doinei Ruști, demers care a condus către o tradiție atunci când vorbim despre premiile revistei Ficțiunea, premii care s-au aflat anul acesta la a patra ediție. Pentru mine este mai mult decât onorant să mă aflu printre o serie de personalități care au fost laureați ai acestor premii de-a lungul acestor patru ani. Primirea unui premiu reprezintă o recunoaștere în plus a cărții pe care am publicat-o în 2024. Revista Ficțiunea a alocat pe parcursul acestui an spații generoase pentru cei care au scris despre această carte, revista devenind o adevărată tribună pentru demersul care a stat la baza acestui volum. Așadar, primirea acestui premiu este o reală onoare pentru mine și o mare bucurie că una din revistele importante de cultură din România a ales să premieze volumul scris de mine. Așa cum am spus și pe scena teatrului "Bulandra", acest premiu nu îmi aparține doar mie, ci și celor cu care am inițiat și dezvoltat acest proiect: Ștefana Samfira, Flavia Lupu, Ovidiu Lipan Țăndărică, Cristian Samfira și Eugen Mihăescu.

Meritați felicitări și pentru discursul dvs. de la festivitatea de premiere... Ați vorbit de o datorie morală pe care o avem fața de cei care au murit la Revoluție... Considerați că dvs. v-ați achitat această datorie prin realizarea acestui volum atipic pentru poezia românescă?

Consider că eu, împreună cu cei mai sus menționați, încercăm, și sper să reușim, dezvoltând împreună acest proiect să convingem autoritățile statului că cei care se fac vinovați de crimele care au fost comise în timpul evenimentelor din decembrie 1989 să fie judecați pentru acestea. Mai mult, demersul nostru a avut și are un puternic accent pe segmentul de educație, tocmai pentru că generația tânără trebuie să cunoască adevărul tocmai pentru ca astfel de lucruri să nu se mai repete. Implicarea activă a intelectualilor în conștientizarea de către publicul larg a unor astfel de momente istorice mi se pare esențială.

Cum a început proiectul dvs.?

Proiectul meu a început printr-o discuție în atelierul artistului Cristian Samfira. Eram în septembrie 2024 și nu aveam nici un text scris și nici un material care să mă ajute să documentez obiectiv realitatea din decembrie 1989. Demersurile noastre nu ar fi avut sorți de izbândă dacă Ministerul Culturii și foarte mulți alți prieteni nu ar fi sprijinit demararea acestui proiect. De asemenea, sprijinul Fundației Universității de Vest din Timișoara a fost decisiv în organizarea celui de-al doilea eveniment.

...Cum vă doriți să continuați acest proiect?

Proiectul cred că s-a transformat într-un organism viu care continuă să se dezvolte și să genereze noi și noi dimensiuni ale acestui demers. Așadar, până la sfârșitul acestui an trebuie să apară la casa de discuri Electrecord audiobook-ul cărții "35. Povestea nespusă a unei revoluții". Audiobook căruia i se alătură, în mod miraculos și actorul Călin Nemeș prin generozitatea producătorului Niki Constantinescu și a lui Eugen Mihăescu, care ne-au permis să preluăm două fragmente din albumul "Lanțurile" editat de către trupa Krypton la casa de discuri Electrecord în 1992. Proiectul se desfășoară sub titulatura 35+1 și sunt convins că dezvoltarea lui se va realiza și în anii viitori.

În revista Ficțiunea a existat un dosar critic dedicat... Cu scuzele de rigoare, nu putem aduce în discuție chiar toate punctele de vedere exprimate, doar câteva...! Dosarul este deschis de Catrinel Popa care consideră cartea dvs. - ,,35.Povestea nespusă a unei revoluții, reprezintă un manifest sui⁠-⁠generis, tulburător și imperativ totodată, împotriva uitării" Se poate spune că acesta a fost scopul inițiativei dvs.?

Scopul acestui demers a fost și este să aducem în atenția societății românești crimele care au fost comise în decembrie 1989 și faptul că pentru majoritatea dintre ele nu există până în momentul de față vinovați, cu toate că au existat și există dovezi care pot să facă lumină în întunericul pe care autoritățile l-au așternut peste evenimentele din decembrie 1989.

Pentru Sorin Iagăru-Dina: ,,Cea mai tulburătoare este, poate, această senzație de cer nou și de pământ nou, această stare de limpezire plătită scump." Citează niște versuri pe care, aproape că le știu și eu pe dinafară: ,, ,,acum mergem prin libertate/ o să creștem copii/ o să avem copii [...] România este o livadă cu cireși înfloriți/ un oraș în care după ploaie/ primăvara se scutură florile de magnolie/ ochii ei sunt cea mai frumoasă realitate/ mâinile noastre dau vieții certitudinea că se poate.ˮ Vă păstrați și azi, dar și pentru mâine, acea doză de optimism privind viitorul țării, dincolo de problemele economice, dar și de expansiunea AI?

Cred că România are toate șansele să reușească. Și mai cred că tânăra generație deține toate abilitățile pentru a o putea conduce către această reușită.

Nu lipsește dintre cei care semnează nici Petre Nichita, citez: ,,Uităm deseori că libertatea (de a avea opinii diferite, de a critica, de a înjura, de a fi tâmpiți pe rețelele de socializare, de a crede că vaccinul te omoară și că libertatea nu există, de a scrie orice vrei, de a citi orice și mai ales de a avea acces la orice carte) a fost plătită cu SÂNGE. Volumul "35" ne spune asta, ne reamintește asta într⁠-⁠un mod direct, dur, cutremurător". Dincolo de scuzele, pe care le putem găsi fiecare, ca o completare a volumului dvs., cum s-ar putea sintetiza într-o singură frază ceea ce putem face împotriva acestei uitări de care amintește Petre Nichita?

Uitarea poate fi ștearsă doar de rostirea fără frică a ADEVĂRULUI.

Trebuie să amintim și de ceea ce spune Marius Nica despre versurile dvs.: ,,Ca o lamă de bisturiu sunt versurile sale ce desfac răni pe care le credeam vindecate." Ce înseamnă pentru un poet să i dea o astfel de definiție și să i se caracterizeze versurile sale drept o ,,ca o lama de bisturiu"?

Poezia trebuie să fie o definiție a realității pe care fiecare dintre noi o trăiește, ca atare, ca o "lamă de bisturiu", vrea să descrie precizia cu care poezia surprinde lumea în care fiecare dintre noi trăiește, iubește și moare.

Teodora Bălan atrage atenția asupra a unei evidențe pe care, oricât ar părea de paradoxal, o uităm: Vinovații nu au fost pedepsiți, criminalii și⁠-⁠au continuat viața: "copiii mor în paturile lor împușcați/ viața merge mai departe pentru criminali/ marile străzi luminate de sărbători/ toate strecurate prin uitare/ călăii țintesc libertatea și o împușcă" Și Geo Moisi atrage aten;ia asupra aceluiași fapt: ,,În cel de⁠-⁠al 36- lea an de la Revoluție, victimele și familiile acestora rămân, în continuare, fără dreptate". De ce preferă și se complace de atâtea decenii societatea noastră, oricît de rău ar suna, această complicitate tăcută?

Societatea acceptă compromisurile pentru că ele îi estompează defectele și urâțenia cu care încearcă să domine fiecare realitate. Incapacitatea societății de a se purifica prin adevăr vine și dintr-o relație foarte prost înțeleasă cu Dumnezeu. Ar fi forte simplu doar să mărturisească adevărurile evidente pentru a se putea mântui. Dificultatea în care se află nu poate fi corectată decât printr-un acces direct la educație al tuturor păturilor social. România are reale probleme în ceea ce privește egalitate de șanse atunci când vorbim despre educație. Până în momentul în care această problemă nu se va rezolva, ambiguitatea care planează asupra mai multor adevăruri va rămâne aceeași.

Pentru Adrian Florin Duță ,,primul astfel de moment care mi⁠-⁠a atras atenția citind volumul este pagina dedicată Ruxandrei Marcu". Și Cristi Nedelcu amintește de un destin tragic, peste care nu putem să trecem cu vederea: ,,Pe lista celor 35, Andrei Novac alege să îl treacă și pe actorul Călin Nemeș: cel a cărui fotografie cu pieptul gol strigând: "Trageți, am o singură inimă!" a supraviețuit rănilor de atunci, dar nu și modului în care societatea a ales să se raporteze la ceea ce s⁠-⁠a întâmplat." Trebuie neapărat să vă întreb: putem face azi sau cândva, ceva mai mult pentru memoria acestuia?

Singurul lucru pe care putem să îl facem pentru cei care au murit în decembrie 1989 este să spunem în permanență adevărul.

În loc de concluzii, vă mulțumesc pentru acest interviu care s-a dorit și el atipic, hibrid ar fi poate prea mult spus, dar prin care am adus în fața dvs. și a cititorilor câteva dintre opinii critice exprimate despre cartea dvs.! Cu voia dvs., cel care închide lista sunt eu, dar nu o să citez din textul meu chiar nimic, cu speranța secretă a unui viitor interviu, sau, totusi, aproape nimic, în afară de o sintagmă din titlu – ,,Cartea⁠-⁠document a anului*..." Altfel spus, se poate concluziona că acest premiu este pentru dvs. confirmarea publică a faptului că, iată, ați realizat o ,,carte document" care va rămâne în memoria publicului, dar și a lumii literare?*

Nu privesc acest premiu ca pe o validare definitivă sau ca pe o recunoaștere simbolică a unui demers, ci mai degrabă ca pe o confirmare a faptului că adevărul rostit, chiar și prin poezie, își găsește ecou în conștiința publică. Dacă volumul "35. Povestea nespusă a unei revoluții" este perceput ca o "carte-document", atunci acest lucru mă onorează, dar mă și obligă. Nu am scris această carte cu gândul la etichete sau la posteritate, ci din nevoia profundă de a spune ceea ce a fost acoperit de tăcere. Dacă ea va rămâne în memoria publicului și a lumii literare, acest lucru se va datora, cred, forței adevărului pe care îl poartă, iar ADEVĂRUL, atunci când este spus fără frică, devine memorie, iar memoria - o formă de justiție.