George Motroc: Stimate Domnule Varujan Vosganian, felicitări pentru noul premiu Ficțiunea! Ce înseamnă un astfel de premiu pentru dvs., dar mai ales pentru persoanele-,,personaje" din carte sau, cum le spuneți ,,alor mei"?

V. V.: Premiul este un fel de ex-equo, pentru că îl împart cu bunicul meu, Garabet, căruia i-au aparținut multe dintre fotografiile din carte, majoritatea făcute acum un secol. M-a bucurat prezentarea făcută de Marius Nica, cel care mi-a înmânat premiul: "Carte⁠-⁠album, volumul îmbină poezia, proza și fotografia în mod convingător, memorabil." Dar cel mai mult mi-a plăcut când a spus că e o carte pe care ar alege-o dacă ar fi să faci un dar altcuiva.

G. M.: La Gala Premiilor Ficțiunea, ați avut un discurs emoționant despre fotografia de pe copertă... Sunteți de acord să faceți o evocare și pentru cei care nu au fost în sală, dar ne citesc acum?

V. V.: Fotografia de pe copertă îl reprezintă pe bunicul meu Garabet, în clipa în care îi cere mână bunicii mele Arșaluis (Aurora, pe românește) și îi așază un inel în deget. Fotografia datează din anul 1925 și e realizată în tonuri de sepia. E, de fapt, un selfie. Bunicul avea un trepied, privea prin obiectiv, regla cronometrul la câteva zeci de secunde, apoi alerga și el în dreptul obiectivului. Momentul, așadar, al logodnei. Și n-are rost să mai întrebați dacă bunica mea a acceptat cererea în căsătorie... De altfel, în paginile cărții se mai găsesc câteva portrete de-ale bunicii, în diferite ipostaze, iubită, mamă, bunică.

G. M.: Astfel de modele în familie, cât de importante au fost pentru evoluția dvs. spirituală?

V. V.: Datorez mult educației primite în familie. Cred că asta se întâmplă mereu când aparții unei alte etnii și nu poți învăța în limba maternă. Ultima școală armeană s-a închis în 1962 și n-am putut-o urma, oricum era în București, iar eu am crescut la Focșani. E drept că n-am fost niciodată elev la o școală armeană, dar am fost profesor. Când am venit la București, la facultate, în 1979 am deschis, împreună cu o distinsă doamnă, redactor la ziarul armenesc, o școală pentru învățarea limbii și culturii armene. Am fost la acea școală profesor până în 1992. Am învățat multe de la bunicii mei, Garabet și Setrak. E de povestit, dar cred că cel mai bine ar fi, pentru cititorii noștri, să parcurgă paginile romanului Cartea șoaptelor, care e, într-o alcătuire romanescă, ceea ce e Elogiu alor mei, în cea a poeziei. Nu întâmplător, și romanul Cartea șoaptelor a avut, la publicare, un Album al Cărții șoaptelor. S-a epuizat repede.

G. M.: ...Mai rămân ele de actualitate în epoca internetului, fotbalului și a divertismentului ieftin de la tv?

V. V.: Vor rămâne totdeauna. O să evoc câteva fraze pe care le-am spus mai demult, răspunzând unei întrebări pe care mi-ați pus-o referitor la viitorul cărților, răspuns la care nu mai am nimic de adăugat: " Mai puternică decât memoria pietrei, decât memoria oțelului s-a dovedit a fi memoria frunzei. Armatele s-au risipit, imperiile s-au destrămat, zidurile s-au prăbușit, dar cărțile au rămas. Fie ca era vorba de tăblițele de lut de la Ninive, de papirusurile egiptene, de sulurile de la Marea Moartă, de incunabulele Evului mediu, de tipăriturile ieșite din teascurile lui Gutenberg sau, de ce nu, e-book-urile de astăzi. Au existat in istorie mulți oameni care au dușmănit cărțile și au vrut să le distrugă. Au existat alții care au iubit cărțile. Noi ne amintim astăzi mai degrabă de iubitorii și păstrătorii cărților, decât de dușmanii lor."

G. M.: Mi-a rămas în memorie ce mi-ați spus la primul interviu: ,,uitarea e un păcat care se comite în fiecare zi..." Din această ipostază, volumul dvs. - "Elogiu alor mei", premiat azi, dar și celelalte, reprezintă un astfel de exercițiu personal contra-uitării?

V.V.: Această jumătate de frază e preluată din cartea mea – unii îi spun de autoficțiune, un termen ciudat – "Dublu autoportret – memoria unei zile". Îi amintesc acolo pe tinerii uciși în Revoluție și deplâng faptul că mai nimeni nu-și amintește numele lor. Elogiu alor mei e o carte de anamneză, așa cum spune și titlul, pentru familia și neamul meu armenesc. Dar textul la care faceți referire se referă la neamul meu românesc, la faptul că dacă morții nu au chip, fără chip vor rămâne și cei vii.

G. M.: Privind comparativ... Ce s-a scris mai ușor și mai repede: ,,Dublu autoportret", ,,Cartea șoaptelor" sau acest volum de poezie - "Elogiu alor mei"?

V. V.: Nimic nu se scrie ușor. E ca suferința lui Iov. Diferența e că, dacă romanele s-au scris în câțiva ani, Elogiul alor mei e o antologie. Prima dintre poezii datează de când aveam douăzeci și ceva de ani, cea mai recentă a fost scrisă patruzeci de ani mai târziu.

G. M.: Vă mai amintiți care a fost prima poezie scrisă?

V. V.: În carte? E o poezie dedicată bunicului dinspre mamă, scrisă la moartea lui. Îi spune "Cântec aleatoriu". Dar prima poezie am publicat-o când aveam 16 ani, în revista "Licăriri" a liceului Al. I. Cuza din Focșani.

G. M.: Cu voia dvs., o altă temă... Cum vedeți viitorul revistelor literare? Supraviețuirea lor va depinde de trecerea treptată la forma digitală sau...

V. V.: Revistele literare sunt foarte importante, ele sunt un fel de jurnal al vieții literare. Pentru mine forma în care sunt editate contează mai puțin. Don Quijote e tot el și tipărit în carte și luminat de ecranul e-book-urilor.

G. M.: O ultimă temă... În ceea ce privește mult discutata și așteptata schimbare a programei și a manualelor de literatură română pentru liceu ce preponderență credeți că trebuie acordată literaturii contemporane?

V. V.: Literatura contemporană, adică cea de vreo jumătate de secol încoace, e aproape absentă din manualele școlare. Când eram copil am învățat la școală poezii de Nichita Stănescu, de Marin Sorescu, ei aveau, pe atunci treizeci și ceva de ani. În manualul de clasa a douăsprezecea prezența lor trebuie să fie mai consistentă. De asemenea, în exemplele date la exercițiile gramaticale. Dar pentru asta trebuie ca literatura contemporană să fie corect evaluată, fără patimi și resentimente. La fel de important e că literatura contemporană trebuie să fie prezentă în mass-media, pe rețelele sociale, în lecturile publice.

G. M.: Spre final, trebuie să vă întreb ce planuri de viitor are conducătorul scriitorilor - Varujan Vosganian?

V. V.: Sunt multe de făcut și nu depind doar de mine, ci și de felul în care breasla își va asuma rolul de călăuză spirituală și va fi solidară în acest demers. Vom continua să atragem tineri în Uniunea Scriitorilor. Pregătim câteva noi festivaluri, unul, sperăm, sub egida instituțiilor prezidențiale din România și Republica Moldova, care să se numească "Două state – o singură literatură", un altul, în Valea Jiului, purtând numele lui I.D. Sârbu, dedicat speciilor eseu-memorialistică precum și un Festival de literatură religioasă.

G. M.: ...Dar Poetul?

V. V.: Poetul nu are planuri, speră să aibă inspirație. Sunt aproape gata cu un nou volum, dar îl voi publica la anul. Anul ăsta va apărea o antologie care se numește "Tinerii uciși îmbătrânesc singuri" și care adună poeziile despre destinul generației mele. Conține și câteva poezii inedite. Anul ăsta va fi dedicat prezentărilor volumului de poeme în proze "150 de Poeme", editat de Junimea.