Daniela Rațiu, Frica, Editura Cartier, 2025

Am primit anul trecut cel mai recent volum al Danielei Rațiu, Frica, a cărui lectură am amânat-o până de curând, când am aflat că va apărea ediția a II-a. Între timp, am aruncat o scurtă privire peste ceea ce s-a (mai) scris despre această carte; pe scurt, fie e inclusă în unele retrospective ale anului editorial românesc 2025, fie, dimpotrivă, e întâmpinată cu rezerve.

Din punctul meu de vedere, sunt puține lucruri de adăugat la cronica pe care Laura Lupu o dedică volumului în Ficțiunea. Exegeta se întreabă justificat: document sau roman istoric? Personal, aș înclina spre formula de docu-ficțiune istorică. Daniela Rațiu se sprijină pe o documentare amplă, de la dosarele CNSAS până la studii de specialitate, vizibilă în trimiterile din text sau în bibliografia de la final, ceea ce conferă textului un aer mai degrabă științific. În acest context, caracterul literar se estompează, fiind trecut în plan secund, iar discursul devine unul al reconstituirii, nu atât cu instrumentele romancierului, cât mai ales ale istoricului.

De altfel, și narațiunea cade în plan secund. Există foarte puține episoade de acțiune propriu-zisă. În schimb, predomină – din primele pagini și până la final – descrierea. Se observă o anumită înclinație spre exagerări la nivelul expresiei, spre un limbaj încărcat, care caută să transmită – cu orice prilej – dramatismul și instabilitatea lumii.

Pe parcursul lecturii, se conturează constant ideea unui spațiu închis, nu doar pentru personaje, ci și pentru cititori. Desigur, reconstituirea (atmosferei) epocii ar fi justificat-o, însă, fiind un volum maximalist (din nu știu care motiv, catalogat drept roman, cu peste 400 de pagini), cred că această acumulare ar fi trebuit dozată mai bine, mai echilibrată, pentru a nu crea o așa-numită senzație de saturație... descriptivă și, în cele din urmă, de uniformizare a discursului. Paradoxal, deși se mizează pe un ton plin de intensitate (emoțională), momentele de vârf sunt (destul de) rare, principala caracteristică devenind neutralitatea (cu atât mai mult cu cât unele descrieri par simple conspecte... dintr-un manual de istorie).

Cu toate că discursul naratorului (asumat heterodiegetic) e identificabil cu cel al Anei Pauker, nu pot ignora faptul că cele două voci se confundă adesea, într-un schimb nefiresc de persoane gramaticale și de perspective. Iată două mostre.

"Ghiță, Ghiță, eu știu cine ești tu, izmenarule care te gudurai pe lângă Generalissim, pe lângă Călăul Suprem, Stalin. Ana Pauker e aici în fața ta. Ghiță, izmenarule. "

Și

"De când a citit astăzi Raportul lui Hrușciov, totul este răscolit. Raportul a răscolit toată Istoria, viața ei, totul, absolut totul. Ochi în ochi. Noi nu suntem retrograzi, Marcel Pauker. Nu ești o arătare. Ești în capul meu. În capul Anei Pauker."

Și încă ceva, luându-se cu descrierea, scriitoarei îi scapă unele formulări neglijente, de tipul:

"I-ar place să își scrie notele informative folosind boevîe șifri, cifruri, dar nu i-au zis, nu e chiar nevoie, dar de aia tot și le scrie cifrat pentru el."

Structurată în trei părți și mai multe subcapitole, cartea poate fi rezumată la câteva episoade/ scenarii principale (de altfel, în 2015, Daniela Rațiu, împreună cu alți autori, a scris scenariul "Pauker", cu care a participat la Concursul de scenarii HBO – scenariu care stă la baza volumului de față). În fond, autoarea decupează un interval de timp fix din biografia Anei Pauker – de la momentul căderii în dizgrație (1952) și până la cel al Congresului XX al partidului comunist sovietic (1956); totuși, asta nu o oprește pe Daniela Rațiu să revină la unele episoade mai "vechi", relevante pentru înțelegerea sau problematizarea întregului "caz" Pauker. Nu întâmplător, una dintre mize ar fi umanizarea Anei Pauker (fie fragilă, fie bolnavă ori în ipostaza de mamă sau soție); cu toate acestea, am resimțit lipsa unor scene definitorii pentru perioada ei de glorie. E ca un puzzle din care lipsesc câteva piese centrale.

Frica aduce în prim-plan (și) alte "personaje" importante ale epocii (Stalin, Hrușciov, Dej ș.a.), în relație directă cu cea (de)numită cățea, jidancă, obrotena ș.a. Așa se face că sub raportul acumulării documentare sau istorice, volumul are (și) unele reușite, în măsura în care demască instrumentele prin care un sistem autoritar poate manipula și controla prin frică și nu doar. Având în vedere contextul actual, punerea sub lupă a oamenilor importanți sau "mărunți" (folosind expresia lui Cătălin Dorian Florescu), în goana lor după putere, devine o necesitate a reflecției critice – umane, sociale sau politice.

Sub aspect literar, estetic aș zice, cea mai reușită parte mi se pare cea finală – Bocanii lui Marcel Pauker. Aici, Daniela Rațiu reușește să imagineze o scenă intensă, o întâlnire (finală și, totuși, imposibilă) între Ana Pauker, Marcel Pauker și Iosif Vissarionovici Stalin. E timpul dialogului, răzbunării, decepției, într-un soi de schizofrenie simbolică, ce expune fisurile profunde ale utopiei puterii (de care se face vinovată însăși Ana Pauker). Iată despre ce discută soții Pauker:

"Te-ai gândit vreodată că am fost doar niște fanatici în slujba unora care au vrut doar să pună mâna pe putere? Cât de banal, nu? Câtă tevatură, doar pentru asta. Să răscolești o lume-ntreagă, să o întorci cu fundul în sus doar ca să pui mâna pe putere și s-o ții în gheare doar pentru tine, folosindu-te de credința noastră prostească în Revoluție. Contagiunea mentală, pur și simplu. Nebunia care ne-a cuprins pe toți devenind niște idioți utili. Biete instrumente."

În fine, volumul Frica se configurează mai curând ca o cronică a mecanismelor puterii totalitare, în care accentul nu cade pe ficțiune propriu-zisă, ci pe documentare și pe efortul de reconstituire a unei epoci marcate de teroare și manipulare. O docu-ficțiune istorică plină de... frică.