Prima revistă de creație hibridă, înființată de Doina Ruști, pe 24 februarie 2020.

Editată de Asociația Creatorilor de Ficțiune

Mais d’où vient cet petit accent?

Am călătorit mult în Europa, dar de prea puține ori a fost vorba de vacanțe propriu-zise. Setea de a descoperi lumea am avut-o de mic, banii și ocaziile nu. Călătoriile mele sunt, în cele mai multe cazuri, făcute în scop profesional sau academic, pentru a fi decontate de o insituție și a-mi permite plecarea. Vizitele în alte orașe, în copilărie, au fost rare și făcute cu rata, încărcați de traiste de rafie și mâncare de acasă: la București, la Govora, la Călimănești. Apoi, la liceu, am mers ceva mai departe, dar nu foarte: la Craiova, la Ploiești, la Buzău, la olimpiade și școli de vară

În facultate călătoriile s-au înmulțit, dar vacanțele s-au rărit. Am mers întâi un semestru Erasmus la Dijon, o experiență demnă de Panait Istrait, plecând cu 100 de euro în buzunar toți banii, aterizând noaptea la Beauvais, unde găsisem cele mai ieftine bilete de avion și unde am văzut pentru prima dată patrule de soldați înarmați. Era vremea atentatelor teroriste în Franța, pe mine m-a șocat treaba asta, mi s-a părut incredibil cum patrulează armata pe străzi, în timp ce în România nu mă simțisem, și nu mă simt nici azi, în pericol. A urmat apoi dormitul în gare de Lyon, obosit după 36 de ore de nesomn, cu un telefon inutil, căci nu avusesem bani de roaming, fără un contact de urgență care să știe de mine. Curajul și nebunia nătângă se confundă uneori până la identitate, dar adrenalina dădea pe-afară și nu mi-am dat seama de prostia făcută decât la câteva zile distanță, instalat în camera de cămin de la résidence Buffon.

Gara s-a închis pe la ora două noaptea, trenul meu era abia peste patru ore, și am fost evacuat alături de alți aciuați ca mine. M-am învârtit cu trolerul plin pe străzile din jur, dar toate locșoarele cât de cât adăpostite de vreme erau ocupate de tot felul de SDFi, iar bani de hostel nu aveam (dădusem deja 20 euro pe naveta de la aeroport la gară și din cei 80 rămași trebuia să trăiesc două săptămâni la cămin, la Dijon). Ca să uit de frig (era sfârșit de septembrie și Parisul e un oraș răcoros și umed) și să omor timpul, cum nu puteam să dorm în situația accea, am pus laptopul pe geamantan și m-am jucat cât m-a ținut bateria. Am ținut-o așa vreo două ore. Gara nu se deschisese încă. Nemișcarea mă rebegise. Am închis, mi-am strâns ghiozdanul și trolerul care trebuia să îmi asigure supraviețuirea pentru două săptămâni, până intra prima bursă, și am luat-o iar la pas, în jurul gării.

Se spărgea de ziuă și orașul, niciun moment tăcut cu totul, se trezea ca un uriaș amețit de vin. Gara s-a redeschis în cele din urmă, am urcat în tren. Obosit și nedormit, m-am chinuit să urc trolerul pe raftul de sus al compartimentului de bagaje, singurul rămas liber. E drept, luasem cu mine mâncare (caș ușcat, carne afumată – să țină), încărcasem până la limita maximă de greutate. Un trecător m-a ajutat, mi-am găsit scaunul, mi-am tras sufletul, dar n-am putut adormi. Voiam să văd totul, să descopăr totul. Lumina dimineții peste câmpurile nord-estului Franței, entuziasmul unei lumi noi, gândul că e rândul meu, păstrând proporțiile de rigoare, să calc pe urmele pașilor înaintaților iluștri formați la școala franceză, mă țineau treaz. În acea dimineață de toamnă blândă, mă simțeam gata să mă iau la trântă cu orice caznă, birocratică, intelectuală sau umană, la care Franța m-ar fi supus ca să-mi încerce puterile, așa cum eroul din povești are de îndeplinit munci grele, imposibile pentru un om de rând, ca să dobândească mâna fetei de împărat.

Și prima a fost chiar atunci, în tren, deși eu n-am priceput numaidecât asta. Expresia mea uimită, încântată, trebuie că a atras atenția vecinului de călătorie. Am intrat în vorbă. Merg la Dijon, să studiez un semestru, cum e Dijonul, cum e vremea, facem trei ore până acolo, aa, așa de mult? da, acesta nu e TGV și Franța e mare, lungă. Vin la studii și cu gândul de a învăța franceza, baza o am dar știu că mai e mult de muncă, apoi de a vedea dacă fac față aici la universitate, știți la noi e credința asta că tot ce e din Occident e mai bun, oamenii în Vest sunt mai cinstiți, mai deștepți, mai calmi, noi suntem niște corupți, puși numai pe căpătuială. Non, mais franchement, vous parlez bien français. Merci, vous êtes gentil! Mais d’où vient cet petit accent? De la Roumanie, je suis roumain. Ah! și tăcerea aceea atât de expresivă pe care, în timp, am învățat să o interpretez dincolo de politețea de bon rigueur.

Altfel, vreau călătorii și vacanțe din care să mă întorc cu un sentiment de dragoste și silă față de acel loc. Altfel se cheamă că nu l-am cunoscut suficient de bine sau m-a lăsat indiferent. Unui călător care vrea să descopere cu adevărat firea locului, ambele trăiri îi sunt necesare și se construiesc firesc, de-a lungul sejurului. Iubesc anumite destinații nu pentru că nu le-am văzut partea urâtă, ci pentru că frumosul e covârșitor mai puternic. Așa este, pentru mine, Franța.

Andrei UNGUREANU

Născut pe 28 iunie 1992 în satul Valea Popii, județul Argeș, Andrei e doctorand, bursier al guvernului francez. A publicat volumul Povestiri și întâmplări din țara fumului, tema preferată fiind viața rurală contemporană. În prezent lucrează la un roman despre dezrădăcinare, imigrație și căutarea unui sens. Cel mai recent roman al său este Nașterea eroului (2022), care a obținut premiul de debut al editurii Litera - "Primul roman".