H I B R I D

Din când în când, căpușele electrice săreau înăuntrul santinelelor, luptându-se cu acele arcuri pentru a putea domina corpurile lor muribunde.

Mitralierele lor mecanice aveau tuburi, fiind folosible doar de către santinele, nu și de către lachei, care erau acum de negăsit. Aceste arme erau introduse în mațul gros pentru a putea fi încălzite și electrificate. Doar la nevoie.

Acum ceva vreme, una dintre santinele s-a împiedicat, a căzut în vine și s-a tras singură într-o țeapă de cupru. Mațul fusese penetrat. Căpușele electrice dinăuntrul ei au început să se umfle, după, să se întărească, până când i-a fost dată viață unei monstrozități făcute din corpuri de căpușe, nichel, și trupul semi-umanoid în care se aflaseră.

Corpul lor târâtor a devenit un fel de avertisment pentru toți. Să aibă grijă cine intră și ce iese din trupurile lor. Să nu-și întreacă limitele umane.

— Anton, ești sigur de asta?

— Ai grija să nu te vadă. În caz că mi se înâmplă ceva, rămâi nemișcată cât poți de mult! Te vor lăsa în pace.

*

Anton nu mai avea deloc răbdare. Sărise în mijlocul holului, direct în raza lor vizuală, așteptându-se să sară la gâtul lui, sau să facă ceva. Dar ei, în loc să-l împuște pe loc, pe acest martir necontenit, îl urmăreau pur și simplu ca să vadă ce va face în continuare. Era destul de curios, în afară de el, nimeni nu încercase să-i confrunte într-un asemenea hal.

Clara își privi prietenul mărșăluind către al lui sfârșit.

Până acum douăzeci de minute, ei au bătut la peste opt uși, au intrat în tot atâtea apartamente, și au omorât de trei ori mai mulți oameni, pe lângă amenințările de rigoare.

Și chiar dacă viața-i era amenințată, și era un moment nepotrivit, Anton nu se putea concentra pe nimic altceva decât pe cifrurile de pe uși și cum scădeau. O fi oare ceasul morții? Asta ar putea fi sensul din spatele lui?

Nu, nu ăsta era răspunsul. Nimeni nu murea aici jos. Până și cei dispăruți se întorceau. Și în timpul absenței lor, numerele cifrurilor se opreau din a scădea, deci exista un fel de legătură acolo.

*

Una dintre santinele porni spre Anton. Aceasta îi puse mâna pe umăr și îi dădu un bobârnac ușor.

Mă cred unul de-al lor acum? Se gândi băiatul.

Expresia de pe fața Clarei era o amestecătură de confuzie, fericire și extaz. Pentru vreun motiv anume, neștiut de nimei sau nebănuit, ea simți un fel de mândrie legată de Anton, pentru simplul fapt că a reușit să-i stăpânească și să-i pună la locul lor. El deja-i câștigase de partea lui.

Sunetul mitralierelor de mai jos, cu câteva etaje se liniști. Nu numai asta, ci, îi și făcură loc spre ușă.

*

Apartamentul x era închis. Băiatul era privit de santinele în liniște acum. După un scurt moment, și fără vreo amânare, acesta începu să trosnească ușa cu pumnii și cu picioarele, cu șuturi și palme. Era ceva extraordinar, iar Anton era plin de bucurie.

Nu știa dacă era sau nu ceva în spatele măștilor, dar acești noi prieteni începură să râdă. Să râdă?

Acum își exprimă emoțiile? În capătul opus al coridorului, un android părea că are să le dea ceva de furcă. El căra un sac plin de nano-tuburi de carbon, pentru unul din proiectele sale. Nu era om, sau o fi unul? Gândi băiatul.

Anton chiar părea îngândurat. Ce l-o fi apucat pe android să vină aici? Într-un moment atât de inoportun, cu gândul la nimic altceva decât să vândă sau să cumpere pentru al său mic proiect. Până să zică ceva, santinele începură să-l fugărească.

Aproape că toate dispărură în neantul etajelor de mai jos, în afară de una, care-i făcu semn lui Anton să vină, cu o secundă înainte să dispară.

— Ai avut dreptat, nu mă mai voi îndoi niciodată de tine!

— Știu, Clara. Mă plac, ți-am spus că mă plac. Mai vorbim, în regulă? După ce termin cu ei!

— Anton, sper că nu plănuiești să mă abandonezi, nu? Vin cu tine, orice ar fi. Chiar dacă-ți place sau nu!

— Clara, mi-e peste mână. Și așa este prea periculos pentru amândoi. Rămâi aici și așteaptă-mă!

— În mijlocul holului?

— Fie, așteaptă în camera mea și nu ieși, orice ar fi!

— Dar vreau să vin cu tine!

— Știu, dar nu poți! E prea periculos să fim împreună! Du-te odată!

Clara n-avea de gând să se lase atât de ușor. S-a prefăcut că a dat colțul.

Normal că, pe lângă ea, mai trebuia să fie cineva care să-l urmărească. Chestia, pentru că numai așa se putea referi cineva la ea, o urâțenie nemaiîntâlnită, un corp făcut mai mult din picioare mecanice, controlat de un balon de cristal înăuntrul căruia o singură căpușă alimenta acest trup celest.

Sub sursa de putere ale acestei creaturi, era un feon, al cărui vânt puternic împiedica căpușa din a atinge pământul, ceea ce era o necesitate pentru a sa creștere organică.

Clara, care se uita pieziș la ea, avea impresia că aceste insecte electice păreau triste. Iar cea care s-a prezentat ei, ca un mic balon plin de bube, cu atât mai trist decât de obiecei.

Dar acum, în locul băiatului, fata i-a captivat atenția. Iar acest mic drac electric și împielițat încerca să-i atragă atenția ca și cum i-ar fi fost fiu, iar ea mamă.

*

Printre ale sale meleaguri, se afla un alt zeu, cunoscut însuși de către Mitrinog ca fiind Nac, un con maiastru din gelatină, înlănțuit într-un mormânt uitat de lume.

Nechibzuința sa l-a adus la acest capăt de drum, nefiind în stare a-și plăti dările către o ființă a cărei divinități era cu mult peste cea a lui. Zi de zi, Nac era vizitat și batjocorit de rămașițele servitorilor morți ale Agrippei. Un alt străjer în slujba zeului suprem. Ecoul vocii sale se putea auzi prin interfonul comun al cutiilor semi-organice, în interiorul cărora bucățile de corp reanimate încă zvâcneau agresiv.

*

— Nac. Ai fost adus aici cu un scop. Nu ți-l pot dezvălui încă, dar soarta noastra este la fel de îmbârligată ca și coada unui porc. Pentru moment, conul era în stare doar sa asculte, fiind o ființă telepatică ce provenea dintr-o rasă antică și stinsă. Iar căile tehnologice îi erau obscure și necunoscute. Așa că, pentru moment, a așteptat momentul potrivit.

— Într-o bună zi, o să mi te alături, nu ca egal, ci ca slugă. Unde ești? Unde poți fi? Nac s-a întrebat. Încă-i era neclar cum Agrippa vorbea fără un corp sau un creier care-i putea da formă. Acestea fiind spuse, mintea gelatinoasa a lui Nac a început să se indeparteze, să ignore străjerul și să-și proiecteze propria conștiința deasupra meleagurilor sub care era ținut captiv. Încetul cu încetul a început să observe lucruri stranii.

*

Servitorii Mitrinogului își luau viețile în numele său, alăturându-se unor mormane putrede plasate strategic în fața muntelui său, unde capul lui era încapsulat de o pereche de cutii toracice încrucișate care străluceau la fel de puternic ca și un pitic roșu. Fața lui leproasă și fără ochi zâmbea. Lumina emisă de catre acest far sângeriu le-a luat cu mult înainte mințile, ceea ce i-a împins către saltul final luat în numele său. Dacă-i tratează pe ei în asemenea hal, eu ce șansă am? Nac se întrebase.