H I B R I D

În această perioadă a anului, pe o parcelă albastru-purpurie, umflată cu adolescenți pe biciclete, și pe-o parte și pe altă a țărmului de fier, luna roz avea să-și schimbe culoarea.

Pe partea întunecată a drumului, tinerii ascultau melodii vechi de-al lui Floyd. Gumă la mâna doua. O fata este aruncată într-un autocamion. Până să reacționeze, dispare.

Un cârd de bicicliști se oprește pe o pantă. Câteva dube stricate pe ici, pe colo.

— Am asistat cumva la o crimă?

— Nu știu, dar nu sunt sigur că-i moartă. Cel puțin nu încă. Doi-Pantofi i-a spus lui Adi. Deși guralivi, amândoi erau la fel de nemișcați ca și-o gazelă turbată cu gâtul întortocheat, în fața farului unei mașini.

Un moment mai târziu și apare și restul cârdului. Se joacă la jugulară.

— Credeți c-ar fi în regulă să-i urmărim?

— Nu sunt sigur că-i o idee așa de bună.

— Eu cred că e. În plus, cine știe ce intenționează să-i facă.

— Pare o imposibilitate matematică. Nu o să-i prindem din urmă dacă o lungim așa.

— Trebuie măcar să încercăm.

Tinerii nu văzuseră urangutanul uriaș zburător, perfid și umflat ca un balon de carne, plin de țepi ca un cactus de casă, din care ieșeau mici șuroaie de puroi, ca din seringi. Deși era umflat, caracteristicile definitoare ale acestei creaturi păroase deveniră irecognoscibile, pentru că aceasta începu a se despica în bucăți de carne mai mici. Iar fiecare parte era după înțepată de furculițe încinse de fier, venite din neant. Din această auto-tortură rezultă un mic cosmos cărnos, cu stele din carne. Iar din fiecare stea, ieși câte un cap mic și negru, cu cranii able de simian ce scuipau cristale din smoală ce străluceau c-un roșu aprins.

Sub el, drumul nu mai era drept, sau pe o pantă.

Tinerii nu mai erau nevoiți să-și facă griji pentru sărăcuța fată răpită, având în vedere că gâturile lor nu mai erau atașate nici de capetele lor, nici de trupurile lor firave ce acum erau întinse pe pământ.

Drumurile deveniseră ca o tapiserie de un coral roșu. Prea frumoase pentru a fi pășite. Iar tinerii bicicliști nu mai aveau nici-un control asupra faptelor lor. Părinții lor, care ar fi trebuit să-i aibă-n grijă erau mangă. Dar aceștia erau și la fel de uriași ca și clădirile în sine, din care au ieșit copiii lor. (Dormeau afară)

Mațele lor, cât și intestinele subțiri erau expuse și legate de lanțuri, ce-i țineau întemnițați de clădiri. Milițienii erau de vină, legându-i în trecut cu forța.

Răul era în ei. Fețele lor erau tăiate, găurite, și cărau înăuntrul lor câteva brațe prea lungi și subțiri pentru a putea fi ale lor sau ale altor oameni.

Puțini părinți au mai rămas. Majoritatea ori s-au spânzurat cu propriile intestine expuse, ori s-au împiedicat, spărgându-și capetele, dărâmând și clădirile de care eau legați.

*

Înăuntrul autocamionului:

Până să se aproprie de panoul de comandă, mațele lichefiate ale răpitorilor fuseseră aruncate într-un coș plin de otrăvuri și substanțe toxice. Șoferul nici că avea să bage de seamă ce se întâmpla în spate.

O oră trece.

— Aproape că am reușit să ajung la el. Să venerez ce a mai rămas din mărețul ciumat. Dar cine mi l-a furat? Cine m-a tăiat? Cine l-a decapitat? Și cine-mi va răspunde la întrebarea finală acum că mă aproprii de moarte?

— Ne ceri cumva să-ți permitem să mori alături de el?

— Orice dar asta. Nu mai pot trăi în ignoranță față de mărețul ciumat.

— Atunci îți poți închide ochii și-ți poți acoperi gura. Sari în buricul viermănos al autocamionului, unde vei putrezi încet, fără a ne mai deranja de acum încolo.

— Dar ce am făcut să merit o asemenea soartă? Cer o moarte rapidă, nu una lentă și dureroasă.

— Nu noi decidem asta.

— Poate ar fi mai bine să încercați.

— Crezi că o poți face mai bine decât ei?

— Pot încerca!

Amândoi răpitorii făceau parte, odinioară din Imperiul Inca. Ei erau responsabili de legarea fetei de panoul urât de comandă, făcut din carne putrezită de brută oarbă. Rădăcinile lui erau deja plantate în interiorul vehiculului. Dinți, sau canini ca de câine ieșeau din ele, și încercau să muște și să apuce orice puteau.

Opt, optezeci și opt, un ceas disfuncțional, c-un cuc cânta.

Urmărindu-le fiecare mișcare prin tuburile lor ca niște batoane oculare, dinăuntrul unui con uriaș ca de inghețată ce plutea în aer, acesta fiind crematoriul, corpurile zburătoare ce erau în flăcări începură să chicotească.

Autocamioanele nu aveau motoare. În schimb, aceastea erau alimentate de zborul corpurilor incinerate. Aceștia erau acolo cu un singur scop, să se asigure că autocamionul își va atinge destinația.

Peste tot, oriunde te uiți, dai semne de circulație. Era zona interzisă. Zona de stop.

Mașina ajunge aproape de ascunzătoarea tribului veseliei. Casa fericirii îi aștepta, ce avea forma unui torace incontestabil de mare.

În spatele ei, un deșert. Cu multe căsuțe din carton. Nimeni nu locuia în ele. Locuințe false peste locuințe false, acționate de mașinării ca să-i încurce pe privitorii neștiutori.

Un om întunecat ca tuciul, cu o față mai botoasă și strungăreață scuipă o flegmă pe jos. Acesta purta o pisică uriașă în loc de costum. Fără ochi, fără gheare. Înlănțuit de curele militărești. Casca lui ca o primadită, parcă provenea dintr-o pieasă de-al lui William Shakespeare, regele Lear în combinație cu un operator fotonic, cu părțile mecanice furate de la un aparat de tuns iarba. Pe lângă asta, gâtul lui era la fel de gros ca o găleată, o săgeată îi ieșea dintr-o ureche și barba lui deasă îi complimenta gura cusută, ochii falși și nasul cărnos. Corpul omului era plin de tumori, și arăta ca un elefant deformat. El iși făcuse un dispozitiv dintr-un aparat ca de păcănele prin care vorbea, c-un microfon în capătul lui opus. Era atât de prost făcut, că bărbatul trebuia să interpreteze ce ajungea la el.

Pe lânga asta, avea și o sabie, făurită din același aparat de tuns iarba, care avea un mesaj din neoane care zicea într-una, eșec de pornire.

Acest Heracle îmbrăcat într-o pisică moartă purta numele de Ranchiună Țărmul-Ranchiunuii. El era paznicul casei fericirii.

Nu puteau irosi nici măcar o secundă.

Cei doi răpitori Incași făceau și ei parte din tribul veseliei, dar această mișcare era destul de primejdioasă. Tribul cerea ca acești copii să fie răpiți și aduși înăuntru.