Andrei Vele, Léa, Tracus Arte, 2026

Romanul lui Andrei Velea intră într-un subiect foarte delicat pentru societatea românească: să fii ceea ce vrei să fii fără să dai socoteală nimănui. Oare nu este suficient să plătim taxe, să respectăm legea și să avem o contribuție civică la societate? Și apoi să fim noi înșine? NU. Tu, la tine în casă, în propriul tău pat, trebuie. Trebuie să te conformezi. Femeia trebuie, bărbatul trebuie.

Romanul "Léa" obligă cititorul să iasă din zona de confort. Dacă stau să analizez la rece, fără a ieși din confortul propriei canapele, consider că nu am nimic împotriva nimănui. Respecți legea, plătești taxele, ești empatic, îndeplinești normele morale ale societății? Îți este bine într-un fel anume, despre care nu simți nevoia să îmi spui bătându-mi la ușă duminică dimineața la ora opt? Go for it. Dar când am citit romanul, am simțit ceva. Ceva m-a deranjat. Titulatura. Și nu cea de lector universitar a Leei, ci atribuirea numelui de femeie. El vrea să poarte fustă și se simte femeie.

Definește oare fusta femeia? Machiajul și îmbrăcămintea sunt lucruri absolut firești, nu? În natură, coloritul și frumusețea sunt mai degrabă un atribut masculin. Triburile din Africa și din Americi fac asta indiferent de gen. Ludovic al XIV-lea era maestru al costumației și al machiajului, de altfel toată epoca. Fiecare își poate găsi propriile raționamente și viziuni aici – subiectul e foarte complex. Și, cum spune legea lui Mencken, pentru orice problemă complexă există o soluție simplă care este întotdeauna greșită. Inima are raționamente proprii despre care rațiunea nici nu știe – am mai citit undeva. Căci Léa, chiar dacă își atribuie nume de femeie, nu se identifică neapărat printr-un gen definit: "Identitatea mea... Nu am crezut niciodată în forme fixe, în pietre. Ceea ce suntem e un echilibru instabil. E ca o pânză întinsă la maximum între poli contrarii. Propria noastră ființă e o negociere constantă. M-a urmărit tot timpul acest gând că nu suntem identici cu noi înșine de fiecare dată. De asta cuiva părem într-un fel și altora – în alt fel. Ce suntem? Apă – așa cred. Suntem toate aceste tensiuni care țin închegată o picătură." ... "Care era adevărul meu? Oare era nevoie să existe un adevăr al ființei mele? Trebuia eu să clarific dacă sunt bărbat sau femeie? Nu cumva ideea asta, că trebuie să avem o identitate clară precum cristalul, e o iluzie?"

Andrei are talentul de a te intriga și a te lăsa să analizezi singur ideea. Eu asta apreciez cel mai mult la un autor. Îmi amintesc, de exemplu, de "Invitație la vals" când fusesem foarte supărată că Mihail Drumeș analizase până în ultimele detalii personajele, cu psihologie, cu trăiri, cu tot, ori asta voiam să fac eu. Primul exemplu de acest fel din Léa aș spune că este scena coafezei lucrând pe tocuri cui. Pentru unii poate părea o scenă erotică, pentru mine a însemnat ideea de femeie în viziunea bărbatului. Și m-am oprit din citit pentru o lungă discuție cu autorul. Despre ce este femeia. A fi femeie nu este o costumație... Romanul răspunde ulterior și la această întrebare, sau mai degrabă deschide subiectul – ce înseamnă să fii femeie – prin vocea Adei, iubita lui, invitându-te să analizezi mai departe și să adaugi propriile răspunsuri și raționamente, propriile experiențe.

În afară de problema dureroasă a identității de gen, romanul "Léa" întrunește criteriile mele personale de cititoare. Ador textele care curg lejer și care îmi provoacă mintea. Am învățat despre crearea poveștii jocurilor pe calculator, le apreciez mai mult acum, eu nefiind o jucătoare. Mai vreau ca un roman să îmi recomande alte câteva lecturi. "Léa" o introduce pe Virginia Woolf cu Orlando. Mai mult de atât, întregul roman vine ca o paralelă între aceste două lumi, a Leei și a lui Orlando. Recomand să citiți sau să recitiți după caz și acest roman clasic, pentru a putea înțelege mai bine ce simte Léa. Vedeți dumneavoastră, transformarea lui Orlando nu a șocat pe nimeni. E oare posibil să fie atât de simplu? Să nu fii demonizat pentru o simplă piesă vestimentară?

Pentru mine, "Léa", în general, este un roman despre – nu voi spune acceptare, dar cum zic americanii – whatever helps you sleep at night, despre mai lăsați-mă, că nu ascult muzică cu text și ritm dubios de 90 dB la unu noaptea.

"Léa" este despre o frumoasă poveste de iubire cu happy end. "Léa" este literatură obligatorie.