Debutul verii o făcea mereu să fie mai veselă, mai optimistă, mai interesată să interacționeze cu oamenii, cu lumea ce o înconjura. Avea acel sentiment de bine, chiar dacă vara se lăsase mult așteptată în anul acela.

Era o zi obișnuită de cursuri. Lua metroul, cobora la Piața Unirii, apoi o lua rapid pe jos, printre fațadele bogat ornamentate, pe sub coronamentele umbroase ale pomilor de pe marginea străduțelor, care formaseră adevărate tuneluri. Îi plăcea să admire străzile pline de oameni; unii grăbiți ca ea, alții plimbându-se alene și oprindu-se la câte o terasă, unde își luau o cafea și se așezau într-un loc confortabil, de unde derulau frenetic rețelele de socializare. Nu înțelesese niciodată de ce își căutau unii un loc plăcut, cu o priveliște frumoasă, când singurul lucru pe care ajungeau să-l facă era să privească ecranul telefonului, ca și cum ceva extraordinar ar fi fost pe cale să le apară în față.

Razele soarelui începură să fie mai credibile, iar bogăția florilor și zilele frumoase o făceau să-și dorească să evadeze, să se îndepărteze de haosul cotidian și să exploreze. Să se întoarcă la mare, pe plajă — locul care o făcea mereu să viseze și să își recupereze energia pe care agitația zilnică i-o irosea. Sentimentele ei erau însă contradictorii. Era plină de entuziasm privind în jur și observând instalarea sigură a verii, dar și de o nerăbdare stranie de a evada, de a se retrage, de a fugi.

Trecând peste Dâmbovița, spre Calea Victoriei, decise brusc să o ia alene pe străduțe, către Centrul Vechi, fără să se mai gândească la cursuri sau la sarcinile ei. Tot mai multe gânduri i se instalau în minte, ca niște roiuri de insecte ce se năpustesc asupra primelor flori deschise primăvara. Oamenii treceau pe lângă ea, unii grăbiți, alții agale, dar părea că nu-i mai observă. Continua să plutească pe trotuare, cu ochii ațintiți asupra ornamentelor clădirilor, ca și când le-ar fi văzut pentru prima dată.

Deodată, nu mai zări pe nimeni. Trecea prin fața unei agenții de turism. Era închisă, falimentase cu un an în urmă, dar încă mai tronau pe geamuri afișele mari, cu font Arial Black, care promiteau vacanțe de neuitat la prețuri incredibile. Unele erau desprinse la colțuri și fluturau încet în bătaia vântului, accentuând sentimentul de abandon al locului. Altele fuseseră rupte, vandalizate, singurele rămase fiind câteva silabe indescifrabile și mici fragmente de imagini marine.

Mirosul brizei și albastrul pur al apei îi cuprinseră deodată toate simțurile. Clădirile din jur începură să se topească, să se scurgă și să se transforme în valuri de un albastru amețitor, iar străzile în plaje cu nisip fin, auriu, pe care câte o adiere blândă le transforma în mici vârtejuri de chihlimbar. Brusc, orașul devenise un peisaj de vară la malul mării, iar pielea îi era mângâiată de adierea caldă a vântului. Ar fi trebuit să fie nedumerită, dar se temea să spulbere vraja.

Se gândi deodată la Balcic. Nu fusese niciodată acolo, dar citise atât de multe romane și istorisiri, încât avea impresia că îi cunoaște fiecare colțișor. Se gândi la Pânza de păianjen, la Regina Maria sau chiar la Constanța Stratulat — personaje și personalități iremediabil atrase de mare, a căror imaginație fusese provocată de orașul alb de la malul Mării Negre. Continua să meargă, iar în fața ei se așterneau imagini fascinante cu grădini verzi, pline de flori și vegetație luxuriantă, iar clădirile care mai rămăseseră în picioare păreau mici fortărețe protejate de straturi groase de iederă verde-smarald.

Era incredibil de fericită că o zi obișnuită se transformase într-o vacanță la malul mării, dar nu înțelegea dacă este doar un vis sau chiar se întâmplă; se temea să nu cumva să se trezească și să distrugă lumea nou creată. Îi plăcea orașul așa, cuprins de vară și de valuri. Pe alocuri, părea că aude pescărușii zburând și atacând câte un turist neatent care nu își păzea cu atenție înghețata. În fundal, foarte șters, se auzea o vioară ce concura cu sunetul valurilor care se spărgeau de stâncile albe de la țărm, transformând întreaga scenă într-una din romanele acelea interbelice pe care le citise și accentuându-i fascinația pentru experiența de care avea parte. Îi era teamă și să clipească, sau să se șteargă la ochi. Se gândise amuzată că poate chiar se transformase într-una dintre acele vrăjitoare care, cu o simplă atingere, au puterea de a schimba totul în jurul lor.

De altfel, ea nu obișnuia să viseze prea des. Se confrunta mai degrabă cu insomnii decât cu nopți de somn profund, așa că visele îi erau rare. Nici nu era genul de femeie care să creadă în teoriile de interpretare a viselor și în predicțiile sumbre pe care oamenii le făceau adesea în legătură cu ele. Și nu avea insomnii cauzate de vreo depresie sau de răni profunde, provocate de cine știe ce interacțiuni umane, relații eșuate ori chiar neîmplinite. Nu. Ea nu dormea de prea multă viață. Ea nu dormea pentru că iubea prea mult râsul, iubea marea — deși era incapabilă să înoate — iubea vara, iar acum toate acestea i se așterneau sub picioare ca un covor roșu la o premieră de teatru.