“I live by a hospital,

And every day I go out walking past its sickly windows,

I see people dying there,

But my tender age makes it hard to care.

Incinerator and a big smokestack

It’s a phallic symbol and it makes me laugh.

All I need is a heart attack.

C’mon, humble my bones with a Cardiac."

Stă să plouă și ziceam ieri că ies la soare. Oricum apune curând. Se vede alunecând ca pe tobogane pe marginile de clădiri. Îmi place că de aici se vede spitalul, deși uneori mă deranjează bocetele de la morgă. Poate dacă stăteam lângă o biserică eram mai aproape de Dumnezeu. Totuși, m-ar privi cam strâmb că tot amân viitorul de azi pe mâine. Îmi aduc aminte cum tocmai eu am fost la un moment dat pacient în spital, la un etaj superior. Și-mi priveam blocul de acolo, parcă mă dedublam. Era ceva artificial, ca într-un vis febril. Dar pentru că eram acolo sus, ca pe-un piedestal al celor vii, n-aveam defel idee despre ce se derula cu chin și jale la morgă. Oricum, pe atunci eram mică, aș fi crezut, probabil, că plâng niște copii pentru că nu vor părinții să le cumpere înghețată.

În centru e o cofetărie mare și decorată cu bun gust, Minerva, păcat că nu-mi plac prăjiturile. M-aș fi simțit ca o ducesă ce-a călătorit prin timp până-n secolul al XXI- lea, doar ca să regret din rărunchi decizia-mi profund pripită. La cinema mă tot duc, dar începe să mă enerveze că s-au murdărit scaunele din sala de proiecție și nimeni nu se sinchisește să le schimbe. La teatru, recuzita face să pară toate personajele sărace și eu știu prea bine că n-avea cum să arate așa un cetățean desprins din mitologia greacă. Când mă plimb pe trotuar, mi-e frică să nu dau ochii cu diverși cunoscuți. Știu că ei m-ar privi cu dispreț și mi-ar arunca în treacăt un “Te îmbogățești pe zi ce trece“, știind prea bine că nimeni nu întinerește.

În parc dacă mă plimb, mă străpung în ochi ca niște lănci decorațiunile de prost gust, reciclate de la un Crăciun de acum 2 ani. De ce îi tot mințim pe copii cu fanteziile în care nici măcar ei nu mai sunt atât de naivi să creadă? D-aia suntem o generație de “fulgi dintr-ăștia de zăpadă“, acuzați că n-o să-și câștige niciodată singuri banii și o să ajungă cu venele ciuruite prin vreun cotlon uitat de lume, dar tot ei ne hrănesc cu vise c-o să vină Zâne (care) par/fumate și moșnegi cocârjați de saci doldora de cadouri.

Nu-mi place că nici parcul ăsta nu mai e ce era pe vremea când eu adunam totul de pe jos și făceam colecții din te miri ce. Azi scrie în Valea Fetii, la cișmea, că apa nu mai e potabilă. Au strâns lebedele de pe lac. Sau or fi murit de bătrânețe. Ori inimă rea.

Am crezut că nu mi-e dor să fiu copil, dar parcă m-a întors pe dos puțin realizarea că n-am încercat niciodată vata pe băț. Azi mă uit cu jind, dar sunt adult și-mi pare al dracului de scumpă. Mi-am dat seama, de când cu globalizarea, că toate experiențele mele de copil sunt “universale". N-am făcut nimic din ce nu făcuseră și alții. Iar acum că-mbătrânim, nu pot să urăsc nimic din ce nu urâseră deja și alții.

Mi-a zis cineva să fiu pozitivă. “Noi nu îmbătrânim, noi creștem". O fi confundat între ele tipurile de durere de oase. Adevărul e că mi-ar plăcea să știu ce s-ar fi ales de mine dacă trăiam într-un basm și dobândeam vreo viață veșnică. Poate n-aveam așa teamă să ies din casă și să-mi stric dispoziția și așa precară. Aș fi avut mereu o nouă încercare să dau peste cap lumea. Nu mi-era așa târșe că tre’ s-o fac într-o singură zi, că altfel zboară puiul cu ața.

“There’s a lady who’s sure all that glitters is gold,

And she’s buying a Stairway to Heaven."

Dar nu poți, dragă, să pleci. Nu poți și basta. Trenurile întârzie, avioanele se prăbușesc și mașinile se ciocnesc frivol. Plus că nu m-aș vedea eu nicăieri. Aș pierde trenul pentru că mereu mă uit, parcă, totuși, în gol, în neștire, cu un soi de disperare tacită, la raftul, altădată plin de cărți de împrumut, din gară. Îmi aduce aminte, cu durere cruntă, ce hapsâni sunt oamenii. Au decimat până și cărțile astea vechi, ce-or face, dom’le, cu ele? În aeroport nu mi-ar plăcea pentru simplul fapt că nu-mi place conceptul de așteptare. Te duci și crezi că o să zbori lin spre viitor, și, când colo, migrenele și presiunile în piept sunt singurii tăi tovarăși de drum. Să conduc, mi se tot amintește, din toate părțile, că nu mă pricep prea tare, iar geografia locului din dreapta mă sperie cumplit. Dacă n-are ce să mă propulseze, rămân pe loc.

“He was no more than a baby then,

Well, he seemed broken-hearted.

Something within him

But the moment I first laid

Eyes on him, all alone

On the edge of seventeen."

La 3, 5 și 7 ani, ca cifrele magice din basme, familia extinsă m-a celebrat la Ritz, vizavi de Romanescu. Când am încetat să frecventăm, au început să-i spună La Far. Ușor, ușor, poate insesizabil pentru toată lumea, în afară de locuitorii cartierului 1 Mai, ghereta noastră s-a rebotezat în Vicii și Capricii. Își pierduse toată inocența. M-am întors acolo când navigam adolescența zbuciumată. La 17 ani, când am fumat prima țigară, mi-am aprins-o, instinctiv parcă, pe terasa Viciilor. Îl ascultam ca prin vis pe un IT-ist trist, de 35 de ani, cum se lamenta teribil, căci recent îi dăduse papucii asistenta londoneză, despre care, naiv, credea că-l va iubi întotdeauna. Era distilat bine și suda țigările cu patos. Moraliza o experiența față de care eu n-aveam niciun interes, spunându-mi obsesiv “femeile astea nu sunt oameni". Uita cu cine vorbește. Mi-am promis cândva că n-o să fiu roaba niciunui viciu, dar tortura era prea mare, și-am ales să-mi mut atenția pe mucul de țigară, care, în lumina slabă și pe fundalul ploii ăleia torențiale, era incandescent, solemn și mitic. M-a apucat amețeala instant și am uitat, pentru o secundă, că asistenta lui Andrei era, în percepția mea, o damă de companie deghizată cu gust, care acum se ținea cu un doctor, în timp ce amărâtul de lângă mine venise în orașul de baștină să-și pună dinți și să-și înece amarul într-o cârciumă ieftină și sordidă. N-am spus nimănui și nici n-am mai fumat de atunci. Nu știu ce s-a ales de oropsit. S-ar fi auzit dacă se sinucidea. Poate s-a-ntors în Regat, în tentaculele versate ale Marcelei.

Liceului meu i se spunea Bastilia, dar culmea, de închisoarea aia am aparținut eu cel mai mult. Între pereții ei mi-am zidit speranțe și vise și am învățat că pot să vorbesc oricând, orice, liniștită, că oricum nu ascultă nimeni. Câteodată sunt nostalgică numai la gândul că s-ar putea să nu le mai fi recuperat de acolo. Le-am lăsat pentru generațiile care vor să vie, să nu se mai caște între noi prăpăstii și să nu mai creadă că sunt neînțeleși. În orice direcție s-ar scurge timpul, tot mai avem destul. Și dacă nu în viața asta, în cele viitoare.

“No angel born in Hell

Could break that Satan’s spell,

And as the flames climbed high into the night

To light the sacrificial rite

I saw Satan laughing with delight

The day the music died."

Cândva era un domn care cânta la vioară lângă Minerva. Cânta de zor pentru o pâine. “Vă rog, vă rog, să am și pentru mâine". Așa jelea, parcă, vioara. Era vorba de mai mult decât nevoie. Era un car de pasiune nestăvilită, acum doar un ecou al unei probabile cariere de succes în trecutul unor vieți anterioare. M-am dojenit de multe ori, gândindu-mă de ce tot uitam să iau bani de acasă. Și într-o zi n-am uitat. M-am dus grăbită, drept la țintă, dar nu mai era acolo. A doua, a treia zi, tot gol locul. Nu l-am mai văzut de atunci. Sper că doar s-a mutat în altă parte.

Am ajuns în dreptul Bisericii Mântuleasa. Nu cred că așa e trecută în registre, dar Vox populi decide. Aici m-au scăldat și pe mine când mi-au pus un nume. Lumea zice că e vopsită kitschos, că Dumnezeul lor n-ar aprecia asemenea imbecilitate și lipsă de gust. Da’ de unde știm noi că nu prefera pastelurile? Roșul cărămiziu al soarelui la apus și galbenul palid cu care au vopsit biserica inspiră a nemurire într-un fel repulsiv, dar eu știu că Dumnezeu ar coborî în orice biserică, indiferent de culoare. Dar cred că nici el n-are cu ce să călătorească. Ne-ar chema în vizită, dar știe că e drum doar dus, așa că ne permite să ne mințim singuri că îi dăm întâlnire în biserici.

Când mă avânt să cobor spre Casa Armatei dau cu privirea de fosta grădină a Cinematografului Patria. Inscripția atemporală "August" se vede jupuită de vremuri printre niște bucăți de tencuială ce stau aninate cu tristețe, gata în orice moment de comis suicid. Mă supără faptul că nu existam pe vremea când încă funcționa. Poate ar fi fost oaza mea dacă aveam norocul să mă nasc mai devreme. Poate nu aici îmi e locul, ci în timpuri mai grele și mai cinice, care să-mi pedepsească nemulțumirea cronică de ale cărei simptome fac dovadă necontenit. Singura proiecție în aer liber care mi-a mai rămas e o speranță șubredă că într-o zi o să se schimbe ceva și n-o să mă mai frustreze faptul că viețuiesc aici. Poate nici nu trebuie să se schimbe ceva în lume, poate trebuie să intervină un factor extern care să-mi schimbe mie perspectiva asupra a ceea ce există deja. Poate sunt în orașul ăsta o sumedenie de lucruri de calitate pentru care eu n-am încă ochii deschiși. Dar într-o dimineață am să mă mai nasc încă o dată, așa cum cerea Sorescu al nostru, și n-am să mai am pâcla asta neagră prin care să judec avid orice mișcare. Dar cine știe, mai e mult până atunci, iar așteptarea nu-i, de multe ori, de bun augur.

“I never learned to call it quits."

Sunt conștientă că adesea dau impresia că pe strada mea plouă constant și toate mă nemulțumesc teribil. Dar sunt realistă. Știu că mereu “se poate și mai rău". Nu-i nevoie să-mi amintească nimeni de nimic. Eu nu am pierdut vreodată ceva din vedere, chiar de a fost întru detrimentul meu. Sunt un mozaic de amintiri și sunt zile în care vremea asta le îngroașă, ca un copil nesupravegheat, căruia i se lasă la îndemână un set de carioci, doar pe cele negative. Tocmai pentru că azi stă să plouă și le găsesc oribile pe toate, vine reflexul de a-mi dori, în fine, să plec din oraș și să nu mă mai întorc. Inspir adânc mirosul teiului scuturat în vântul armageddonic. Mă uit în jur și mulțumesc că, cel puțin, nu-s eu cea de la morgă.

“Am I losing touch?

Did I build this ship to wreck?"