Am călătorit destul de mult de-a lungul celor aproximativ 5 ani de doctorat în care am citit și am scris despre unul dintre cele mai interesante episoade din literatura de călătorie românească: anii 1948-1965. Nu m-am gândit vreodată să scriu vreo "impresie de călătorie" la întoarcere, nici măcar când am avut ocazia să locuiesc pentru un timp îndelungat în orașe europene sau americane, înainte de începerea studiilor doctorale: Park City (Utah), unde am lucrat trei veri cu programul Work & Travel (sau mai mult Work, cum le spuneam eu prietenilor), Roma, unde am stat trei luni beneficiind de o bursă de studiu, Germania, unde am cules castraveți două veri într-un sătuc din sud-estul Bavariei și Viena, unde am fost salahor. Ultima mea călătorie la Viena s-a întâmplat recent, când eram în tranșeele ultimelor corecturi la teză și aveam nevoie de o gură de aer într-un spațiu mai puțin familiar decât drumul zilnic înspre B.C.U. "Carol I". M-am văzut cu doi prieteni de cursă lungă, doi români stabiliți în Viena de peste 10 ani: un strungar-rapper-poet și un recepționist-filosof-autodidact.

Pfarrkirche St. Johann Evangelist, situată în districtul 10 din Viena, pe care nu o văzusem niciodată – deși fusesem de multe ori în Viena – avea să-mi rămână în minte într-un fel cu totul neașteptat. Nu-mi plănuisem nici să o vizitez și nici să merg la slujbă. Era o duminică de iunie în care ieșisem din casă în jurul orei 8, împreună cu unul dintre cei doi prieteni de-ai mei, pentru a lua micul dejun. Neașteptat de călduroasă acea dimineață. Ne-am luat fiecare câte un sendvici și o cafea de la unul dintre puține magazine deschise și ne-am așezat pe una din băncile părculețului care înconjoară biserica. Nu m-am abținut să nu-i spun că termin doctoratul în anul în care s-a tăiat sporul doctoral, că s-a mărit norma didactică de la 18 la 20 de ore pe săptămână în învățământul preuniversitar, că sunt vreo 15 posturi cu normă întreagă în tot Bucureștiul și că suntem aproape 400 de candidați la examenul de titularizare. Austeritatea e sfioasă, nu intră în Palatul Parlamentului și nici în Catedrala Mântuirii Neamului.

Banca unde eram așezați se afla în partea din spate a bisericii, lângă un loc special amenajat pentru cei cu animale de companie. Când am ajuns noi erau doar foarte puțini oameni, și pe stradă și în parc. Îmi atrăsese atenția agitația a doi oameni de pe o bancă tot din dreapta bisericii, doar că aceasta era aproape de intrarea principală. Nu începuse nicio slujbă, nici clopotele nu se auzeau și nici nu știu dacă era deschisă biserica. N-am nicio idee referitoare la naționalitatea lor, posibil să fi fost imigranți – mai auzeam frânturi dintr-o limbă care nu semăna cu germana. A început să mă intereseze în momentul când unul din ei își tot sufla nasul peste bancă – cunoaștem acel gest – de răsuna tot părculețul. Din când în când, mai apărea câte un trecător care lăsa impresia că îl cunoaște pe cel de-al doilea bărbat. Tomberonul de lângă ei funcționa pe post de depozit de unde erau scoase niște pliculețe pe care le primeau trecătorii. Probabil că nici parohul care urma să țină slujba nu se trezise la ora aia. După o vreme, au trecut pe lângă noi doi tineri cu glugă pe cap care ne-au întrebat pe germană dacă nu vrem niște cox. S-au așezat și ei la câteva bănci distanță de ceilalți doi și păreau că se cunosc; a urmat un schimb de replici, dar n-am înțeles ce și-au zis. În așteptarea clienților, pe cele două bănci se mai spărgea câte-o pietricică, din când în când, se cresta cu cardul și se inhala apoi.

Ulterior, în parc mai apăruseră și alți oameni. Toți bărbați. Era un soi de întrunire discretă, o slujbă înainte de slujbă. Îmi aminteam de toate memorialele călătorilor români ai epocii dejiste care descriau și incriminau consumul de droguri din țările europene sau din S.U.A., punând-o pe seama decadenței Occidentului. Îi și povesteam prietenului meu de unul dintre cele mai voluminoase scrieri apărute în 1963, America la ea acasă, a lui Sergiu Fărcășan, care începe cu descrierea unei scene de trafic de stupefiante chiar de la bordul avionului: o stewardesă a companiei Air France prinsă de autoritățile vamale americane având asupra sa două kilograme de heroină ascunsă în... chiloți. Habar n-am cum citeau cititorii patriei astfel de relatări.

Între timp o luaserăm de acolo, nu de alta, dar parcul începea să se umple, în biserica văruită în alb nu părea că intră mai nimeni, noi eram, mai degrabă, suspecți în peisaj. Între timp apăruseră și trei polițiști care îi luaseră la întrebări pe cei doi bărbați văzuți de mine inițial. Mi-am amintit de filmul fraților Dardanne, Tori și Lokita (2022) și de două versuri descoperite la Roma, ale unui rapper italian, Ketama126, în piesa LOVE BANDANA, care are 10 milioane și jumătate de vizualizări pe Youtube: "Vogliamo amore perché amore non c'è/ Lovegang-gang-gang/ Abbiamo droga perché amore non c'è".