—Se poate o țigară? Una singură. Vă mulțumesc! Aveți și un foc? Nu fumez mult, doar una pe săptămână, spre exemplu sâmbăta noaptea, ca acum. Mai prind, eu, câte un chiștoc aprins, aruncat pe fugă, la peron, dar rar se întâmplă. Acum se fumează pe baterii, nu știți? Nu mai are farmec țigara. Ce mai plouă! În aprilie plouă cu găleata ca vara. De trei săptămâni nu am mai văzut soarele. Dumneavoastră? Nici dumneavoastră. Nu sunteți de pe aici. Nu-i nimic! Vă spun eu, oriunde ajunge să fie ca acasă. Trenurile poate că mai întârzie, dar nimic nu e fără rost. Uite, ce de râme! Și trenul e o râmă, dacă te gândești, o râmă mai mare, dar mai puțin importantă, în treburile interne ale pământului. Așa de multe râme am mai văzut acum mulți ani. Ce a mai trecut timpul! A trecut și m-a călcat în picioare și pe mine și toți. Câți ani îmi dați? Atât de mulți? Ha! Nici pomeneală! M-am născut în anul cu recensământul cel mare. Am închis casa, mi-am luat sacul în spinare și am plecat la drum. Doar câinele ăsta alb a venit după mine, că nu aveam cui să-l las. Am vrut să-l pierd, la un moment dat, dar mi-a prins bine să-l am lângă mine, pe geruri. M-a scos din belea odată, să știți. Am mers mult, mult de tot. Aveam stare în satul meu, pământ, animale, orătănii. Nu mai știu de ce am plecat, însă nu mai are rost să mă întorc, acum. De bine, sigur, că nu am plecat eu. Am rămas cu câinele meu. Fiară! Hai, la tata! La vară o să caut o foarfecă să te mai tund, că-i vai de blana ta! Uite ce încurcată e! Mi-a murit nevasta… N-a murit, a plecat! A plecat în străinătate, în Italia, parcă, la muncă, pe vremea lui Ilici. Cică, toate drumurile duc la Roma. Eu am apucat câteva, dar nu am ajuns acolo, încă. Nu avea de muncă aici. Eu încă trăgeam la Institut, ea rămânea singură acasă, dar avea grădina. Ce voia mai mult? Venise unul în sat, unul care căuta femei în casă pentru italieni. Am găsit-o veselă într-o zi, cu bagajul făcut, m-a pupat dulce pe obraz și mi-a zis… nu mi-a zis nimic. Înainte aveam bani, aveam o mașină. Mergeam la Institut în fiecare zi, uneori lucram și duminica. Lucram mult, mult de tot. Lucram la un proiect cu bobine. Nu-mi mai amintesc bine, acum, dar erau atât de mari și le puneam cumva într-un montaj și să vezi grozăvie. Când au închis Institutul mai aveam o săptămână și eram aproape gata. Au pus lacăt la porți, nenorociții. Nu mai intră nimeni. Căutați-vă de lucru în altă parte. Acasă, singur și fără bobine, era jale, așa că m-am apucat de grădină. O făcusem o frumusețe. Aveam timp de orătănii și de animale, așa singur cum eram. N-am votat pe nimeni în anul ăla, nici după. Noaptea când udam grădina simțeam că încep să trăiesc, din nou. Știți de unde știu acum că e aprilie? După verdeață și durerea din piciorul ăl drept. O am de când mi-a picat pe picior o bobină, mă doare numai în aprilie când plouă. Mă mai doare și toamna, când pică frunzele, în rest, sunt în formă, uite ce brand am! Ehe… Bobinele astea nu sunt din lumea noastră. Unul se naște cu ele în cap, altul se lovește la cap și află de ele, eu le-am visat. Bobinele vin din stele, să știți, din stele. Te joci cu ele până găsești montajul potrivit și pac! Intri în istorie sau nu știe nici dracu’ de tine, ca în cazul meu. O săptămână mai aveam și le arătam. Acum, nu că-mi pare rău, până la urmă, tot se află. Că dacă nu visez eu, visează altul și dacă nici ăla, tot se găsește unu’. Ce? Nu mai sunt și alte institute? Americanii, chinezii, nu credeți că au? Au! Directorul meu era mai mult plecat la centru. Toată lumea știa că e securist. L-am întâlnit în piață, vindea castraveți. Că, cică, îi pare rău, că nu a știut că se închide, că au fost alții mai tari ca el. Eh!... Mai aveți una? Că, uite, asta e pe ducă. Una doar, Atât! Și-un foc, vă rog! Mulțumesc! Într-o noapte am ieșit să ud, cum ziceam și mă uitam în sus. Cerul era senin. Puzderie de stele. Greieri. Am dat drumul la furtun în șanțuri și m-am așezat pe băncuță. Calea Lactee…, ce frumoasă era! Mă uitam și nu mă săturam. Eu eram cu roșiile mele și alții aleargau printre stele ca meteorii, îmi ziceam. M-am sprijinit de casă și m-a prins flama. Așa am visat o femeie frumoasă, domnule, brunetă, cu plete lungi, care îmi zâmbea. Eram cu ea între niște pereți de tablă. Pe o masă, lângă noi, erau niște bobine aranjate altfel decât le pusesem eu la Institut. Apasă un buton și simt cum mi se plumbuiesc picioarele. Cad. Mă prind de pervaz și văd Pământul cum se face o mărgică în noapte. Femeie nebună, ce ai făcut? Și mă trezesc cu fundu’ în brazdă. O săptămână! Numai o săptămână, dacă mă lăsau, reușeam! Am stat și m-am gândit, nu e deajuns că eu trăiesc pe o mărgică, să mai și stau legat locului? Uite, așa, am plecat, eu și cu fiara asta albă. La noapte plec de aici, mai am de mers până mă satur. Dar acu, mă duc între vagoanele alea, că acolo nu e lumină și se văd stelele, că, uite, nu mai plouă și poate se duc norii. Să aveți o călătorie frumoasă! Ce? Nu plecați? Ah!... Așteptați pe cineva. Sigur, vine. Noroc și cu bobinele astea, de le avem acum, că, uite, ajungem la vreme de ici-colo, de ici-colo, doi pași, știți! Doriți o nucă? Face bine la minte, ordonează gândurile, vă scapă de griji. Vă dă arsuri? Înțeleg, îmi pare rău! Hai, fiară, să mergem la stele! Nu vrei, nu? Fugi? Atunci o să mă uit singur sau poate plec înainte!

(din vol. Machina motor, 2025)