În studiul intitulat Înțelepciunea dragostei (Ed. de Vest, 1994) Alain Finkielkraut interpretează tezele lui Lévinas, pornind ca și el de la povestea lui Oblomov. Celebrul personaj al lui Goncearov ilustrează, în opinia lui Lévinas, existența ca povară și nu ca stare de grație, deoarece lenea lui monumentală exprimă încercarea omului de a evada, de a scăpa din existența în care este înnămolit prin destin. Văzând în inerția lui Oblomov un protest împotriva condiției omenești, Finkielkraut spune:

"Mai mult decât un simbol social sau indicele unei nevroze, letargia sa este o experiență ontologică. Fugind de toate intrigile, inapt pentru marile tragedii, Oblomov stă mărturie despre această tragedie fundamentală: din oboseală sau atonie, omul se dă în lături din fața existenței, își târăște picioarele, ar vrea uneori să spună ajunge!, dar orice evadare e imposibilă: omul este prins în ființă."

Așadar, indirect, oblomovismul propagă ideea că obligația ființei este de a ieși spre Celălalt, de a căuta salvarea prin întâlnirea cu altul. În fond, visul adânc al ființei este de a scăpa de sine, mai precis, de fatalitatea întoarcerii în sine, cu zice Jung. Însă, alteritatea presupune o confruntare care evoluează de la sentimentul punerii sub acuzație, la pierderea identității și la sentimentul generat de luarea în posesie a Celuilalt. Consecințele oricărei întâlniri se plasează în sfera evoluției, fenomen studiat cu precădere de psihanaliza modernă. De altfel, Jung chiar decretează în acest sens: "Apropierea reciprocă a oamenilor produsă de o atare comunitate are drept efect o intimitate psihică care la rândul ei are tangențe cu sfera instinctuală personală a iubirii umane și de aceea ascunde în sine anumite pericole". Principalul pericol constă, în termeni finkielkrautieni, în aventura emotivă a ființei preocupate de exterioritate. Afectiv, nevoia de Celălalt se convertește în solidaritate, în euforică participare la bucuria Celuilalt, sau dimpotrivă în egoism, sau în ură atroce față de Celălalt; ambele situații (adeziunea și ura) sunt manifestări firești ale alterității. Ca și în alte studii, Finkielkraut se arată interesat de fenomenologia existenței istorice, sau cum spune adeseori, de dramele mărunte care definesc atitudinea colectivă de-a lungul timpului istoric. Referitor la veacul al XX-lea el remarcă atonia din primele decenii, dorința de colectivizare spirituală de la jumătatea secolului, dar mai cu seamă nevoia de individualizate sub deviza cărei se termină mileniul al II-lea. Două perspective aflate într-o relație antinomică i se par dominante la ora actuală: "Egoismul sacru proclamă aspirația ființei de a se emancipa de sub jugul dragostei." Finkielkraut își argumentează ideea atât prin evenimente istorice binecunoscute, cât și prin apelul la capodopere ale literaturii universale, urmărind în mod constant aceste două tendințe fundamentale, care în fond pot fi definite mai simplu ca pierdere a identității prin uniformizare (în perioada de socializare exaltată de la jumătatea secolului), dar și ca individualizare prin raportarea permanentă și egoistă la Celălalt, la insul privit nu atât ca frate cât ca măsură a sinelui.

Tezele lui Finkielkraut m-au interesat mai cu seamă pentru simbolurile care definesc relația dintre individ și colectivitatea căreia îi aparține genetic.