Piesa Neliniște de Ivan Vîrîpaev, dramaturg polonez de origine rusă, în regia lui Bobi Pricop, cu Dorina Lazăr în rol principal, a avut premiera anul trecut și se joacă la Teatrul Odeon în stagiunea curentă, într-un decor minimalist.

Ula Richter (Dorina Lazăr), o faimoasă scriitoare americană cu origini polonezo-germane, acceptă să-i acorde un interviu tânărului jurnalist polonez Krzysztof Zieliński (Niko Becker). În apartamentul ei din New York se mai află Natalie Blumenstein (Nicoleta Lefter), fiica ei, Steve Raccoon (Alexandru Papadopol), agentul literar, și Michael (Mihai Smarandache), un fotograf. Povestitorul (Gabriel Pintilei) punctează la răstimpuri dialogul celorlalți cu detalii biografice și observații istorice sau psihologice.

Ula Richter își face apariția cu un mers ezitant. A ajuns la apogeul carierei sale, dar rămâne timidă și discretă, și îi lasă pe Natalie și Steve să preia controlul asupra întâlnirii. Încurcat, Krzysztof pune cele mai incomode întrebări, iar Michael se amuză, făcând glume picante. Raportul de putere se schimbă însă rapid și Ula cea adevărată iese la iveală. Maestră a cuvintelor și tirană seducătoare, ea nu poate rezista tentației de a crea vâlvă în jurul ei și noi mituri personale, povestindu-i tânărului jurnalist întâmplări fictive din viața ei.

Piesa Neliniște nu este partitura unui singur personaj și atât, deși interpretarea Dorinei Lazăr te acaparează cu totul prin ușurința cu care glisează din ipostaza scriitoarei introvertite în cea a unui păpușar plin de sine. În esență, este vorba despre relația dintre artă și viață, dintre creator și creația sa, iar cuvântul "neliniște" străbate dialogul personajelor până când se ajunge în miezul problemei. Nu cumva cele mai importante povești sunt cele pe care le spunem despre noi înșine? De ce ne atrage ca un magnet fabricarea de adevăruri personale? Este un artist mai autentic și vulnerabil în opera sa decât în viața sa? De ce ne provoacă iubirea atât de multă neliniște? Se simte vreodată Creatorul nostru neliniștit în fața creației Sale?

Finalul emoționant al piesei a ridicat spectatorii în picioare. M-am alăturat aplauzelor lor ridicându-mă cu greu de pe scaunul plușat. Aș mai fi rămas o vreme în povestea Ulei Richter, în cercul întrebărilor ei, în neliniștea plăcută răspândită în jur.